Rău va fi când răii noştri nu vor mai rămâne ai noştri; devenind ai altora, lupta lor va fi cumplită. Cât timp sunt ai noştri, ei mai au o şansă, aceea de a se face sfinţi, iar noi mai avem încă o şansă, aceea de a deveni mai buni. Exclusivismul este o boală care macină la temelia istoriei, dar străină creştinismului.

Prăznuirea Sfintei Parascheva în ziua de 14 oc­tombrie nu exclude prăznuirea Sfintei Taisia din ziua de 8 octombrie. Taisia a fost o prostituată, Parascheva a fost o mireasă curată a lui Hristos; Taisia deschide o săptămână liturgică, Parascheva închide orice poartă păcatului, ferindu-şi sufletul şi trupul de necurăţie; Taisia ajunge sfântă, Parascheva este sfântă. Trupul nu a fost niciodată exclus din ecuaţia mântuirii.

Fiică a unei femei cu rău nărav, spurcată şi fără de ruşine, Taisia va fi dusă de propria-i mamă la o casă a desfrânatelor.

Crescută de părinţi în teama de Dumnezeu şi în deprinderea faptelor creştineşti, Parascheva se va retrage la o mănăstire de fecioare.

Auzind că pre mulţi i-a dus la pierzanie cu fru­museţea ei, părintele stareţ Pafnutie s-a îmbrăcat în haine de mirean şi, mergând să o smulgă pe Taisia din focul iadului, i-a plătit un galben, în chip că ar vrea să rămână o noapte cu ea.

La 14 octombrie 1641, după ce trecuseră 1.300 de ani de la moartea Sfintei Taisia, voievodul Mol­dovei, Vasile Lupu, va plăti la Poarta Otomană peste 300 de pungi de galbeni pentru ca moaştele Sfintei Parascheva să-i ocrotească în veci pe români, din frumosul târg al Ieşilor.

De reţinut dialogul dintre stareţul Pafnutie şi Taisia: Nu ai o cameră, tăinuită, unde să nu ne ştie ni­meni? - a întrebat părintele. Taisia a răspuns: Este, dacă ne ruşinăm de oameni, putem să ne ascundem aici, nimeni nu va şti de noi; dar, dacă ne temem de Dum­nezeu, nu este loc unde să ne ascundem de Faţa Lui, sub pământ de vom intra şi acolo ne vede! Această mărtu­risire a păcătoasei Taisia avea să smulgă părintelui Pafnutie o întrebare al cărei răspuns va da umani­tăţii mulţi sfinţi: Au, doar şi tu ştii de Dumnezeu?! Chiar aşa, ne-am întrebat vreodată dacă păcătoşii Îl ştiu pe Dumnezeu? Nu doar când facem binele tre­buie să ne amintim de Dumnezeu, ci mai ales atunci când săvârşim răul.

Taisia a dat foc păcatului, arzând în mijlocul ce­tăţii toată averea strânsă prin vânzarea trupului.

Parascheva şi-a împărţit săracilor partea de moş­tenire primită de la părinţi.

Şi una, şi cealaltă au ajuns sfinte.

Atât galbenul dăruit, cu bun gând, de staretul Pafnutie, cât şi cele 300 de pungi de galbeni plătiti de binecredinciosul voievod Vasile Lupu ne în­deamnă pe noi, cei de acum, la smerită cugetare: în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, un păcătos (un rău) care ajunge sfânt este cel puţin egal cu un drept (un bun) care devine sfânt. Amin.

(Preotul Sever Negrescu, Prolog din Proloage, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 30-32)