Trepte ale vieţii duhovniceşti ortodoxe

Viaţa duhovnicească este o cale care presupune mai multe urcuşuri, mai multe modalităţi, mai multe expresii, mai multe trepte. Aşa cum, pentru a obţine cunoştinţe omeneşti, omul trebuie să treacă prin mai multe etape, tot la fel, creştinul trebuie să treacă prin mai multe etape pentru a ajunge la cunoaşterea duhovnicească. Treptele vieţii duhovniceşti depind, bineînţeles, de părtăşia cu Sfântul Duh şi de felul lucrării Lui.

Toţi cei care sunt interesaţi de problemele religioase vorbesc despre viaţa duhovnicească, având în vedere calea pe care omul va ajunge la mântuire. În acest sens, toate denumirile creştine, dar și mai multe religii dintre cele mai cunoscute vorbesc despre duh şi despre viaţa duhovnicească.

Expresia om spiritual este folosită, de asemenea, pentru a desemna pe cineva care se ocupă cu viaţa culturală, cu tot ce se află dincolo de biologic. Aşadar, şi în acest sens se vorbeşte despre oameni spirituali, făcându-se referire la persoane care se interesează de literatură, de teatru, de ştiinţe etc.

În schimb, în Biserica Ortodoxă, când se vorbeşte despre oameni spirituali, ne referim la persoane în care sălăşluieşte Sfântul Duh şi care, tocmai prin aceasta, sunt mădulare ale Trupului Bisericii, mădulare ale Trupului lui Hristos.

În cele ce urmează, încerc să fac o scurtă analiză a acestei realităţi. Să expun ce este sfinţenia şi cum poate omul ajunge la ea. Cu alte cuvinte, care este metoda urmată de către toţi sfinţii în suişul lor către îndumnezeire.

Viaţa duhovnicească

Cum am spus mai înainte, viaţa duhovnicească, în accepţia Bisericii Ortodoxe, constă în părtăşia cu Duhul Sfânt; este prezenţa vie a credinciosului în Trupul lui Hristos, Biserica. Omul trebuie să întreţină relaţia lui cu Capul Bisericii, Hristos, şi să-I urmeze Lui, să fie călăuzit de către El. Hristos, fiind de neconceput fără Tatăl şi Sfântul Duh – întrucât energia Persoanelor Sfintei Treimi le este comună – părtăşia omului cu Hristos este părtăşie cu Dumnezeul Treimic.

Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre libertatea omului ca rod al pogorârii Sfântului Duh. El scrie: „Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii” (Romani 8, 15). Dobândind Duhul Preasfânt, omul, din rob precum era, devine liber în Hristos Iisus.

Există un indice care arată că omul a dobândit acest duh al înfierii şi că este slobod de robia patimilor. Acest indice este prezenţa energiei Preasfântului Duh în inimă, „prin care strigăm: Avva! Părinte! Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8, 15-16).

Când dumnezeiescul har pătrunde în inima omului, rugăciunea minţii neîntrerupte lucrează în inimă. Sfântul Duh Însuşi mărturiseşte atunci minţii noastre, sufletului nostru, că suntem fiii lui Dumnezeu şi că am dobândit înfierea.

Iată semnul înfierii după har şi cele ce arată că omul aparţine Trupului lui Hristos. De aceea, Apostolul Pavel spune: „Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui” (Romani 8, 10). Prin urmare, ceea ce arată că omul este Fiul lui Dumnezeu prin har şi mădular viu al Bisericii este că a dobândit Sfântul Duh. Cât despre dovada că a dobândit Sfântul Duh şi că Îi aparţine lui Hristos, ea constă în aceea că rugăciunea minţii, rugăciunea inimii se naşte în inima lui.

Desigur, Sfintele Taine, mai ales cea a Sfintei Euharistii nu este independentă de tradiţia ascetică şi de energia Preasfântului Duh din inimă, energie care se face cunoscută prin rugăciunea minţii din inimă.

Trepte sau moduri de urcuş duhovnicesc

Viaţa duhovnicească este o cale care presupune mai multe urcuşuri, mai multe modalităţi, mai multe expresii, mai multe trepte. Aşa cum, pentru a obţine cunoştinţe omeneşti, omul trebuie să treacă prin mai multe etape, tot la fel, creştinul trebuie să treacă prin mai multe etape pentru a ajunge la cunoaşterea duhovnicească. Treptele vieţii duhovniceşti depind, bineînţeles, de părtăşia cu Sfântul Duh şi de felul lucrării Lui. De altfel, nu este vorba de stări statice, ci de parcurgerea unei căi, de un urcuş necontenit şi de fluctuaţii în părtăşia la dumnezeiescul har.

Sfântul Ioan Scărarul oferă o descriere amănunţită a treptelor scării duhovniceşti pe care omul urcă până la cunoaşterea lui Dumnezeu. El începe prin lepădarea de cele lumeşti şi de retragerea din lume, după care continuă prin exilul de bunăvoie, ascultare etc. pentru a ajunge la iubire. El cercetează toate terapeuticile destinate vindecării de patimi şi dobândirii virtuţilor ca roade ale Sfântului Duh. Cât despre „scurtul îndemn care recapitulează tot ce a fost dezvoltat” în Scara, el constă în aceasta: Fericit este bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne; suişuri în inima sa a pus (Psalmul 83, 6). Plecaţi urechea la cel ce a zis: „Veniţi să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului lui Iacov” (Isaia 2, 3).

Urcuş spre îndumnezeire

Omul a primit de la Dumnezeu darul de a fi după chipul şi asemănarea Lui. Chipul este dat, în timp ce asemănarea, care se identifică cu îndumnezeirea, este desăvârşirea. Însă, iată că, prin căderea lui, omul a pierdut capacitatea de a ajunge la îndumnezeire – iar ceea ce era „după chipul” lui Dumnezeu din el s-a întunecat. Întruparea lui Hristos a avut ca scop îndumnezeirea firii omeneşti; prin urmare, odată cu botezul, chipul este curăţit, mintea este luminată, iar omul este călăuzit spre îndumnezeire.

Sfântul Apostol Pavel se referă la această îndreptare către îndumnezeire. El scrie, potrivit traducerii Bibliei de la Ierusalim: „Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El” (Evrei 3, 14). Temeiul persoanei noastre este chipul lui Dumnezeu şi asemănarea noastră cu Dumnezeu, primite încă de la începutul zidirii noastre. Prin urmare, cel care ne curăţă inima, ne luminează mintea şi îl îndumnezeieşte pe om este darul harului de la botez şi de la mirungere. Numai păzind aşa cum trebuie acest temei ipostatic până la sfârşit, avem părtăşie cu Hristos. Aşadar, părtăşia la Trupul lui Hristos, departe de a fi o stare statică, este legată de un parcurs dinamic, săvârşit cu ajutorul dumnezeiescului har, în vederea curăţirii inimii, luminării minţii şi îndumnezeirii.

Epistolele Sfântului Apostol Pavel vorbesc de oameni trupeşti, fireşti şi duhovniceşti. Apostolul scrie corintenilor: „Sunteţi tot trupeşti” (I Corinteni 3, 3). Sunt numiţi trupeşti cei ce sunt dominaţi de diferite patimi, fapt care arată că nu-L au pe Duhul Sfânt. În acelaşi timp, acestor oameni li se spune fireşti. Sfântul Pavel scrie corintenilor: «Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu» (2, 14). Este limpede că oamenii trupeşti, cât şi oamenii fireşti nu au legătură cu Duhul Sfânt şi nu pot fi numiţi duhovniceşti. Astfel, Apostolul continuă: „Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni” (2, 15). Omul duhovnicesc este cel care este covârşit de Duhul Sfânt. Această stare se manifestă prin rugăciunea minţii lucrată în inimă, după îndemnul Apostolului Pavel: „(Să) vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre” (Efeseni 5, 18-19).

Urcuşul duhovnicesc constă, aşadar, în aceea că omul, din trupesc şi firesc cum era, adică din om care nu-L are pe Duhul Sfânt în inimă, devine duhovnicesc – este plin de iubirea lui Dumnezeu, fapt care se manifestă prin rugăciunea neîncetată a minţii în inimă.

Cercetări ale dumnezeiescului har, părăsirea şi revenirea harului

Dumnezeu îl iubeşte pe om şi îl trage la Sine prin iubirea Lui. Pe tot acest parcurs, omul trebuie să ducă un război îndoit: pe de o parte, împotriva eului cel vechi, obişnuit să vieţuiască împătimit, şi de cealaltă, împotriva duhurilor rele.

În operele lor, Sfinţii Părinţi vorbesc despre acest parcurs care cunoaşte numeroase fluctuaţii. Sfântul Diadoh al Foticeii, de pildă, scrie că Dumnezeu învăluie omul în Lumina Sa la începutul vieţii lui duhovniceşti, îi arată calea pe care trebuie să o urmeze, în acelaşi timp arătându-i sfârşitul acestei căi. Totuşi, Dumnezeu Îşi ia câteodată harul sau Se ascunde pentru a-l constrânge pe acesta să-L caute din nou, aşa cum face o mamă pentru a-şi stârni copilul că să o găsească. Întâlnirea omului cu Dumnezeu, în urma acestei încercări duhovniceşti, este de mare preţ.

Sfântul Macarie Egipteanul se referă la această sporire a vieţii duhovniceşti. El scrie următoarele în „Omilii duhovnicești”: „Cel ce aude Cuvântul ajunge la pocăinţă; apoi, după aceasta, retrăgându-se harul din iconomie pentru folosul omului, intră în arenă, este format prin luptă, intră în lupta şi bătălia cu satana şi, după un lung drum şi multe bătălii, iese biruitor şi devine creştin”.

Această sporire duhovnicească este prezentată clar în Sfânta Scriptură, cât şi în scrierile patristice drept credinţă prin auz-rostire, apoi credinţă prin vedere (theoria). La început se aude vorbindu-se de Dumnezeu şi, abia după mai multe lupte şi mai multe cercetări ale dumnezeiescului har, se ajunge la credinţa prin vedere.

Praxis şi theoria, nevoinţă şi contemplaţie

Acest suiş şi acest parcurs sunt, de asemenea, exprimate fie prin termenii praxis şi theoria, fie lucrare şi vedere.

Când textele Sfântului Maxim Mărturisitorul vorbesc de praxis, ele vizează pocăinţa şi tot ce presupune ea, iar când evocă dumnezeiasca contemplaţie, vizează participarea la energia îndumnezeitoare a lui Dumnezeu. Această participare se săvârşeşte în felurite moduri, prin luminarea minţii şi contemplarea luminii necreate. Astfel, omul este numit lucrător (praktikos) când, ajutat de dumnezeiescul har, luptă pentru a birui patimile. În cazul acesta, este crescător de dobitoace (ktenotrofos), întrucât îmblânzeşte fiarele-patimi. El este şi i se spune contemplativ (theoretikos) când trăieşte experierea contemplaţiei, în acest caz fiind păstor de oi.

În operele Sfântului Maxim Mărturisitorul întâlnim, la fel, o analiză a filosofiei practice, a contemplaţiei fireşti şi a teologiei mistice. Prin filosofie practică, el numeşte lupta dusă de om, cu harul lui Dumnezeu, pentru a se lepăda de plăcere şi de durere. Contemplaţia naturală constă în efortul de lepădare de uitare şi de neştiinţă. În această etapă începe lucrarea rugăciunii minţii. Cât despre teologia mistică, ea este eliberarea omului de propria imaginaţie, întrucât s-a învrednicit de contemplarea Luminii necreate.

Biserica, prin mâna sfinţitului imnograf, a compus un tropar pentru a lăuda pomenirea sfinţilor ierarhi (episcopi) mucenici, care demonstrează importanţa acestui parcurs. „Împărtăşind felul vieţuirii apostoleşti şi făcându-te urmaş pe al lor Scaun, ai aflat în lucrarea virtuţilor calea care duce la dumnezeiasca contemplaţie; de aceea, împărţind cu credinţă cuvântul Adevărului, ai luptat până la sânge pentru apărarea credinţei, Elefterie, mucenice şi episcop insuflat, roagă-te lui Hristos Dumnezeul nostru ca să mântuiască sufletele noastre” (conf. Minee, 15 decembrie).

Aici vedem clar că urmarea la Scaunul apostolesc este legată de participarea la felul lor de vieţuire. Întocmai cum apostolii L-au urmat pe Hristos şi au ajuns la vederea slavei necreate a lui Dumnezeu în firea omenească a lui Hristos, şi aşa cum au dobândit Sfântul Duh, aşa şi episcopii trebuie, ca următori ai apostolilor, să împărtăşească acest fel de vieţuire.

Mai mult, aflăm aici evidenţiată calea prin care devii moştenitorul acestui fel de vieţuire  şi al Scaunului apostolesc. Aceasta se face prin praxis, curăţire (lucrarea virtuţilor), care este măsura ce duce la vederea lui Dumnezeu („calea ce duce la dumnezeiasca contemplaţie”). Doar astfel episcopul propovăduieşte neabătut cuvântul Adevărului, poate pătimi pentru Adevăr şi chiar jertfi propria-i viaţă. Mărturisirea Adevărului nu ţine de erudiţie, nici de studii la Teologie. În acelaşi sens, mucenicul nu are nimic în comun cu râvna după voia omenească, ci el este legat de experierea Sfântului Duh şi de părtăşia la dumnezeiasca contemplaţie.

Curăţire, luminare, îndumnezeire

Sfinţii Părinţi au stabilit pentru praxis şi theoria, filosofie practică sau lucrare, contemplaţie naturală sau luminare şi teologie mistică sau theoria, contemplaţie sau vedere a lui Dumnezeu, termenii de curăţire, luminare şi îndumnezeire.

Hristos a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Calea este cea care duce la curăţire; Adevărul este părtăşia cu adevărul ce începe cu luminarea minţii; cât despre Viaţă, avem părtăşie cu ea prin contemplaţie-îndumnezeire.

Omul, ca fiinţă creată de către Dumnezeu, avea o minte luminată. El grăia cu Dumnezeu şi, perseverând în această stare pentru a se statornici în ea, trebuia să ajungă la îndumnezeire. Cu toate acestea, păcatul i-a întunecat mintea, întunecând, de fapt, ceea ce era creat în el după chipul lui Dumnezeu. Odată cu aceasta, mântuirea constă în aceea că trebuie să fie curăţit chipul, mintea să fie luminată şi că noi înşine trebuie să ajungem la îndumnezeire. Curăţirea omului începe prin cateheză, în timp ce botezul şi mirungerea îl fac pe om să aibă părtăşie cu luminarea şi, de aceea, botezul mai este numit şi luminare. În sfârşit, prin Sfânta Împărtăşanie, omul participă la îndumnezeire.

Sfintele Taine au legătură şi cu vieţuirea nevoitoare. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, dumnezeiescul har este calificat potrivit influenţei pe care îl are asupra omului. Dacă el curăţă omul de patimi, este numit har şi energie curăţitoare; dacă el îl luminează, este numit energie luminătoare, iar dacă el îl îndumnezeieşte, este numit îndumnezeitor. Tot potrivit Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, Acelaşi Dumnezeu este şi Se numeşte curăţire a celor care sunt la nivelul curăţirii, Lumină a celor care sunt pe cale de a fi luminaţi, Îndumnezeire a celor care Îl experiază. Desigur, nu este vorba despre o stare statică, ci de un urcuş cu schimbări şi fluctuaţii. De la curăţire, omul poate ajunge la luminare, însă poate, de asemenea, să se întoarcă la necurăţie, întrucât primejdia căderii există întotdeauna. Se poate ca acela să urce de la luminare la contemplaţia dumnezeiască şi ca, odată terminată contemplaţia-vedere a dumnezeieştii slave, el să coboare iarăşi la nivelul luminării.

Mai multe texte neotestamentare pomenesc despre curăţire, luminare şi îndumnezeire. Întâlnim, de asemenea, această tradiţie în epistolele Sfântului Apostol Pavel. Apostolul Pavel vorbeşte când de curăţirea de patimi, când de luminarea minţii şi de rugăciunea lăuntrică neîntreruptă şi, iarăşi, de dumnezeiasca contemplaţie. Pe de altă parte, Hristos vorbea mulţimilor „în parabole”, întrucât acestea nu erau pregătite pentru învăţătura despre dumnezeieştile Taine. Însă ucenicilor Lui, care Îi puneau întrebări, El le explica parabolele după cuvântul care zice: „Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu” (Luca 8, 10); iar la trei dintre ei le-a arătat Împărăţia Lui, când i-a luat cu Sine pe muntele Thabor şi le-a arătat slava dumnezeirii Lui.

Curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea apăreau, de asemenea, în operele Sfântului Dionisie Areopagitul şi în scrierile Sfântului Grigorie Teologul. Întâlnim aceeaşi deosebire în operele mai multor Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Astfel, Sfântul Simeon Noul Teolog a scris Centurii de capitole practice, gnostice şi teologice; scrierile Sfântului Grigorie Palamas conţin Capete etice, naturale şi teologice; cât despre Filocalia Sfinţilor Părinţi neptici, ea pomeneşte de aceste trepte în subtitlul său: [Filocalie] în care, printr-o înţelepciune de viaţă, făcută din nevoinţă şi din contemplaţie, mintea este curăţită, luminată şi se desăvârşeşte.

Sfântul Nichita Stithatul oferă o analiză mai detaliată a acestor etape ale vieţii duhovniceşti. El scrie că oamenii care luptă pentru mântuire aparţin unuia din stadiile următoare: primul este stadiul curăţitor, al doilea este stadiul luminător şi al treilea este stadiul mistic, numit şi desăvârşitor. Aceste trei stadii corespund începătorilor, celor de mijloc şi celor desăvârşiţi. Trecând prin aceste trei stadii, omul sporeşte spre „vârsta lui Hristos” (Efeseni 4, 13).

Stadiul celor ce abia au intrat în lupta cucerniciei sau a stadiului curăţitor este strâns legat de pocăinţă. Prin pocăinţă se înţelege, pe de o parte, lepădarea de omul cel vechi prin post şi priveghere, prin fuga departe de tot ce ar putea stârni patimile, prin lacrimi, prin păreri de rău pentru păcatele săvârşite, prin corespunderea dintre comportamentul dinafară şi corectitudinea duhovnicească, prin pătrunderea Cuvântului în minte. Acest stadiu se caracterizează, în general, prin pocăinţă şi se exprimă printr-o viaţă nevoitoare. Atunci, omul stinge violenţa focului inerent firii căzute (conf. Evrei 11, 34), închide botul patimilor sălbatice (conf. Ibid. 11, 34).

Stadiului luminător îi aparţine, în primul rând, nepătimirea. Caracteristicile acestui stadiu sunt cunoaşterea făpturilor, contemplarea acelor logoi ai creaţiei şi părtăşia cu Duhul Sfânt. Roadele luminării sunt curăţia minţii prin dumnezeiescul har, care învăpăiază inima precum un foc, deschiderea duhovnicească a ochilor inimii şi naşterea în minte a logos-ului cunoştinţei care se manifestă prin noţiuni subtile. Cu alte cuvinte, în această stare, omul primeşte darul rugăciunii minţii neîncetate şi ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Mai mult, cunoaşte cele dumnezeieşti cât şi pe cele omeneşti şi percepe revelaţia tainelor Împărăţiei cereşti. În această stare, omul este dus către Cer, întocmai ca Prorocul Ilie, străbătând Cerurile.

Stadiul mistic şi desăvârşitor este cel al desăvârşiţilor, al celor care devin adevăraţi teologi ai Bisericii. Omul, aflat pe calea îndumnezeirii, este în comuniune cu puterile îngereşti, se apropie de Lumina necreată, în timp ce Duhul îi descoperă profunzimile lui Dumnezeu. Adică, în timp ce vede energia necreată, fiinţială şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu. Acest om cunoaşte mai multe taine din Sfânta Scriptură, taine care rămân ascunse pentru majoritatea oamenilor. Întocmai precum Sfântul Apostol Pavel, acesta este răpit la al treilea cer al teologiei, aude cuvinte negrăite (conf. 2 Corinteni 12, 2-4) şi contemplă cele ce rămân ascunse ochilor omeneşti. El devine teolog în mijlocul Bisericii (conf. Psalmul 21, 23, Septuaginta) şi gustă din odihna celor fericiţi, fiind desăvârşit întru Dumnezeul desăvârşit.

În zilele noastre se constată o confuzie în viaţa bisericească şi duhovnicească. De multe ori se întâmplă ca teologia să fie amestecată cu gândirea religioasă, viaţa bisericească, cu diverse forme instituţionale antropocentrice, viaţa duhovnicească, cu obscure analize moralizatoare. Dacă cineva abordează problemele vieţii duhovniceşti urmând învăţătura Sfinţilor Părinţi, acela este considerat ca fiind retrograd şi integrist.

O mentalitate confuză şi o viaţă spirituală fără Duhul, o viaţă fără părtăşie la Duhul Sfânt duce la sincretismul care este străin de viaţa ortodoxă. Iată de ce oamenilor de astăzi le vine greu să deosebească teologia ortodoxă de alte „teologii”, Biserica Ortodoxă de alte denumiri sau religii. În aceasta constă fenomenul secularizării.

În relatarea de mai sus se găseşte rezumată viaţa duhovnicească ortodoxă, aşa cum a fost ea trăită de către toţi sfinţii Bisericii – cât şi de către adevăraţii monahi, până în zilele noastre. Este imperativ ca vieţile sfinţilor să fie studiate în această perspectivă. Altfel, aceştia din urmă nu vor fi consideraţi ca fiind ceea ce sunt, persoane îndumnezeite ci, mai curând, ca nişte persoane bune, pe care le poţi întâlni în tot sistemul umanist şi în toată tradiţia religioasă. Cu toate acestea, îndumnezeirea nu este dată decât în sânul Bisericii, căci doar în ea omul, pe calea nevoinţei legitime, are părtăşie în acelaşi timp cu energia curăţitoare şi luminătoare a lui Dumnezeu, cât şi cu energia Lui îndumnezeitoare, devenind sfânt.

De la același autor

Ultimele din categorie