Evanghelia ne spune că în ceasul morţii Mântuitorului, soarele s-a întunecat, catapeteasma templului s-a rupt de sus până jos, pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat. În momentul acestei morţi a fost învinsă moartea celor ce cred întru Hristos. Mormintele s-au deschis şi mai multe trupuri ale sfinţilor ce muriseră s-au sculat din morţi şi ieşind din morminte, după înviere, au intrat în sfânta cetate şi se arătară multora: „Iar Iisus iarăşi, strigând cu glas mare, Și-a dat Duhul. Și iată catapeteasma Templului s-a rupt în două, de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat și pietrele s-au despicat, şi mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinţilor ce adormiseră s-au sculat. Și ieșind din morminte, după învierea Lui, au venit în sfânta cetate și s-au arătat multora. Iar sutaşul şi cei ce erau împreună cu El păzind pe Iisus, văzând cutremurul și cele ce s-au făcut, s-au înfricoșat foarte, zicând: cu adevărat Fiu al lui Dumnezeu a fost Acesta” (Matei 27,50-54).

În domeniul duhovnicesc, un astfel de eveniment, ca moartea Mântuitorului, mişcă toată zidirea. Lumea cerească, lumea de dincolo de mormânt precum şi lumea pământească iau parte la moartea cea de taină a Dumnezeu-Omului. Arhimandritul Teodor (Bouharew) scrie, referindu-se la învierea morţilor, în ceasul morţii Iisus Hristos: „Ce i-a chemat pe sfinţi la viaţă în sfânta cetate a Ierusalimului şi-i sili să se arate multor vii? Oare nu adânca milă pentru acel sărman popor ce nu-L cunoscuse pe Răscumpărătorul său? Oare nu arzătoarea dorinţă a celor intraţi în bucuria Domnului de a împărtăşi acea bucurie, pe cât era cu putinţă fiilor lor cei vii?"

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 60-61)