Preacuvioşi şi preacucernici părinţi, preacuvioase maici,

iubiţi credincioşi şi credincioase,

Har, pace şi ajutor de la Preamilostivul Dumnezeu,

iar de la noi, arhierească binecuvântare!

Naşterea Domnului sau Crăciunul este un fapt istoric şi nu o ipoteză. În iconomia divină, actul Naşterii este unicul act nou sub soare, după cuvântul Sfântului Ioan Damaschin[1], figurând încă din veşnicie în planul de mântuire al lui Dumnezeu.

Hristos a coborât şi trăit în istorie, dând sens acesteia. „Eu sunt de sus”, a spus Hristos Însuşi (Ioan 8, 23), adevăr confirmat de Dumnezeu Tatăl: „Acesta este Fiul Meu cel iubit.” (Matei 3, 17).

Modul în care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Omului „rămâne o taină” (Efeseni 3, 9), ascunsă din veac în sânurile Tatălui şi nepătrunsă de îngeri; o taină care nu este lipsită de o logică a credinţei, transpusă în cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Acolo unde vrea Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii.”[2]. Numai crearea omului s-a mai bucurat de o aşa mare atenţie din partea lui Dumnezeu.

De altfel, în metalogica lui Dumnezeu adevărurile se trăiesc, nu se discută. Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute (Evrei 11, 1). Or, prin Naşterea lui Iisus Hristos, prin Care „toate s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3), se realizează acea îndumnezeire a omului, care este un dat ontologic al fiinţei umane.

Dumnezeu S-a făcut materie, a luat trup din materia creată de El, astfel încât, prin Naşterea Sa, materia capătă sensuri noi, devine o condiţie a mântuirii; prin urmare, omul, fără materie, nu se poate mântui.

Omul se botează cu apă, se miruieşte cu Sfântul şi Marele Mir, se împărtăşeşte cu Hristos, prin elementele pâinii şi vinului; însă toate acestea sunt parte din însuşi trupul material al Domnului, născut în Betleem, trupul care – transfigurat prin înviere şi înălţat la cer – stă de-a dreapta lui Dumnezeu–Tatăl pe scaunul slavei.

Nu este vorba de aspectul dinamic al materiei, care în anumite circumstanţe îşi pierde masa, transformându-se în energie, ci de acea întoarcere „către un cer nou şi un pământ nou”, realizată în Biserică şi în eshaton.

Sfântul Evanghelist Matei îşi începe Evanghelia cu prezenţa lui Dumnezeu printre oameni, cu Betleemul, şi se termină cu promisiunea eternei Lui rămâneri printre noi: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28, 20); prezenţa Sa în mijlocul nostru este fără de sfârşit, pentru că Dumnezeu nu are nici trecut, nici viitor. El este eterna prezenţă, cum El Însuşi S-a autorevelat, spunând: „Eu sunt Cel ce sunt.” (Ieşirea 3, 14).

Cuvintele acestea, prin care Dumnezeu se autodefineşte, sunt de fapt formularea principiului identităţii din logica formală, fără de care orice logică omenească pare imposibilă: A = A, adică existenţa există. Or, când eu spun despre ceva că există, înseamnă că acel ceva a fost posibil, cum de altfel posibilă a fost şi Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Sigur, în cazul Întrupării sau al Naşterii nu este vorba de o logică la îndemâna oricui, ci de o metalogică. Este dincolo de logica noastră să-L înţelegem pe Hristos drept „pâinea vieţii” (Ioan 6, 48); drept „învierea şi viaţa” (Ioan 11, 25); drept „strălucirea slavei [Tatălui] şi chipul Fiinţei Lui” (Evrei 1, 3); drept „Alfa şi Omega” revelaţiei.

Drept-măritori creştini,

Interesant este faptul că, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, „întru Care locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9), în adâncul de nepătruns al Preasfintei Treimi nu s-a produs nicio schimbare sau alterare. Tot ceea ce se întâmplă este „spre iconomia plinirii vremilor” (Efeseni 1, 10), cum spune Sfântul Apostol Pavel, adică are loc cu vrerea lui Dumnezeu, Care prezintă pentru înţelegerea noastră o singură limită. Este vorba de mărginirea sau limitele gândirii şi înţelegerii noastre logice, nu de limitele propriu-zise ale lui Dumnezeu, pe Care nimeni şi nimic nu-L poate limita, El fiind nemărginitul; sau, cum spune psalmistul: „Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte” (Psalmii 103, 1); sau, „lăudaţi-L pe El după mulţimea slavei Lui” (Psalmii 150, 2).

Mulţimea slavei Lui, în limbajul Sfintei Scripturi, este nemărginirea de care vorbeşte întreaga filosofie antică. Datorită acestei nemărginiri, Dumnezeu este mereu prezent în tot ceea ce se întâmplă. La Betleem ni se descoperă un fapt paradoxal, care arată că Atotputernicia lui Dumnezeu se poate revela în cea mai adâncă smerenie, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca un om.” (Filipeni  2, 6-7).

Căutând să definim logic acest fapt, care fără îndoială nu încape în limitele noastre raţionale, am putea vorbi de o transmutare de planuri ontologice, aşa cum glăsuieşte cântarea din dimineaţa de Crăciun: „Uimit este auzul de Minunea faptei; că Cel Neîncăput încape în pântece şi vine să Se nască pentru noi, din pântece de Mamă; la a Cărui naştere îngerii au cântat.”[3]. Astfel, Iisus a ales cea mai smerită cale de a intra în lume, arătându-Se asemenea unui „prunc culcat în iesle”, şi nu în palat strălucitor, cum I s-ar fi cuvenit – după logica umană – ca Unui Dumnezeu, nemărginit în slava Sa (cf. Luca 2, 10, 12). Detalii neobişnuite însoţesc evenimentul şi sunt menite să vădească firea dumnezeiască cea necuprinsă a Noului Născut în taina ieslei din peştera Betleemului.

Demn de remarcat este că, deşi în ziua de Crăciun cântăm Naşterea Domnului împreună cu îngerii şi cu păstorii, încă de pe acum se prefigurează Crucea, întrucât scopul Întrupării este mântuirea noastră. Or mântuirea noastră nu este posibilă în absenţa jertfei Mântuitorului pe Cruce, care nu este altceva decât expresia marii iubiri a lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii; sărăcia ieslei este însă şi o anticipare – din păcate – a ingratitudinii oamenilor, a răspunsului pe care oamenii l-au dat chemării iubitoare a lui Dumnezeu faţă de lume.

Drept-măritori creştini,

De altfel, praznicul Naşterii Domnului le anticipă pe toate cele viitoare şi, totodată, le rezumă pe toate cele care s-au petrecut, în planul de mântuire al lui Dumnezeu, de la începutul lumii.

Or, dacă sărbătoarea Crăciunului va fi redusă la artificial şi nu va aduce cu sine înlăuntrul nostru întruparea, creşterea, suferinţa, moartea şi învierea lui Emanuel, Care se tâlcuieşte: „Cu noi este Dumnezeu” (Matei 1, 23), atunci această sărbătoare nu valorează pentru noi nimic. Pentru că nu este ceva din ceea ce ne cere Hristos să facem în viaţă care să nu fi fost făcut de El Însuşi mai întâi.

Crăciunul este, fără îndoială, darul lui Dumnezeu pentru toată lumea, pentru copii şi adulţi, pentru păcătoşi şi sfinţi, pentru cetele cereşti şi îngereşti, pentru păstori şi magi; ba chiar şi pentru lucrurile neînsufleţite, care au fost pătrunse de binecuvântarea şi sfinţenia lui Dumnezeu prin întruparea Sa, cum se spune în condacul praznicului. Iar pentru noi, cei care am primit darul lui Hristos, bucuria Crăciunului trebuie să izvorască din faptul că suntem şi vieţuim ca fii ai lui Dumnezeu după har.

Din acest motiv, Crăciunul este o re-creare perpetuă a Universului şi a lumii, dar şi a fiecăruia dintre noi, chemaţi fiind ca prin lucrarea virtuţilor să devenim fii ai lui Dumnezeu după har.

Să încercăm, cu ochii minţii, în aceste momente de îngrădire spirituală prin care trecem şi care reiterează nenumărate perioade de persecuţii prin care a trecut Biserica de-a lungul istoriei sale, să vedem pe Cel ce este Alfa şi Omega în creaţie şi eshaton, pe Cel a Cărui dumnezeire s-a arătat prin pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime şi Care se va arăta şi la Parusie, praznicul Naşterii subliniind centralitatea lui Hristos ca Logos Creator şi Mântuitor.

Drept-măritori creştini,

Sărbătoarea Crăciunului va lua sfârşit, colindele vor înceta să se mai audă, pomul va fi împachetat şi, dacă nu a fost artificial, se va arunca în foc, masa nu va mai fi atât de încărcată. Însă din toate cele ale Crăciunului vor rămâne iubirea, iertarea şi binecuvântarea Pruncului Emanuel în inimile noastre, ale ierarhilor, preoţilor, monahilor şi monahiilor, copiilor şi tinerilor care cresc cu vârsta şi înţelepciunea, supunându-se părinţilor lor, a mamelor smerite şi a taţilor care zilnic trudesc şi se angajează în faţa justiţiei divine să-şi ocrotească familia, a demnitarilor şi conducătorilor care diriguiesc destinul acestei ţări, a celor care îşi oferă truda lor din straja dimineţii până-n noapte ca un prinos de mulţumire adus Preasfintei Treimi, a săracilor smeriţi şi evlavioşi şi a bogaţilor care nu şi-au legat mintea de cele materiale, a bolnavilor singuratici, a celor părăsiţi, oropsiţi şi ignoraţi de semenii lor.

Vă mulţumesc, iubiţi credincioşi şi credincioase, demnitari şi dregători ai ţării, judeţelor şi comunelor, ctitori, donatori şi binefăcători, pentru dragostea cu care aţi susţinut proiectele noastre sociale, filantropice, culturale, educaţionale, administrativ-gospodăreşti, de construcţie, restaurare, înnoire şi înfrumuseţare a lăcaşurilor de cult la nivel de eparhie şi/sau parohie, atât în prima parte a anului, în timpul păstoririi vrednicului de pomenire Pimen Arhiepiscopul, părintele nostru, cât şi de la venirea mea în demnitatea de arhiepiscop, dar şi pentru susţinerea activităţilor pastoral-misionare.

Acum este vremea să vă bucuraţi, însă nu doar pentru cele vremelnice, care anul acesta nu au fost prea generoase, ci mai ales pentru Naşterea lui Emanuel, pentru prăznuirea liturgică a Tăierii Împrejur şi a Botezului Domnului, dar şi pentru prăznuirea liturgică a Sfinţilor din această perioadă, Arhidiaconul Ştefan, Cuviosul Nicodim de la Tismana, Ierarhul Vasile cel Mare, Cuviosul Serafim de Sarov şi Înainte-Mergătorul şi Botezătorul Ioan, în ansamblul cărora se aşază în plină lumină Pruncul Iisus Hristos, Maica Sa şi Dreptul Iosif.

Astăzi este vremea când fiecare trebuie să îşi redescopere rostul şi sensul vieţii şi să retrăiască autentic Întruparea şi Naşterea Fiului lui Dumnezeu, aşezându-L pe tronul inimii sale, prin moralitatea faptelor, prin hărnicie şi devotament, prin generozitatea faţă de semeni.

Să înveşnicim, totodată, în noi, iubirea cu care L-a înconjurat Maica Sa, credinţa Dreptului Iosif, evlavia magilor, râvna păstorilor, uimirea îngerilor în faţa smereniei Celui mai înalt decât cerurile, ca daruri curate şi mulţumire întru dreptate aduse înapoi Fiului, întru Tatăl, prin Duhul Sfânt.

Dumnezeu să reverse peste voi şi peste întreg neamul nostru românesc bucurii irupte din taina cerului sălăşluit într-o zi ca aceasta, cu mii de ani în urmă, în peştera din Betleemul Iudeii, însoţite de ani mulţi, buni şi sănătoşi, cu sporite împliniri spirituale, profesionale, intelectuale şi materiale!

Al vostru, pentru tot binele rugător,

† Calinic,

Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor