Părintele Sofian a fost un chip al dragostei, al blândeții și al smereniei, prin excelență! L-aș putea compara cu o lumânare care s-a consumat pentru a-i lumina pe alții. Toată viața lui a fost o lumină pe care a împărtășit-o altora. Sunt trei aspecte principale prin care se poate spune că Părintele a răspândit lumină în jurul său.

În primul rând, a fost unul dintre cei mai mari pictori pe care i-a avut Biserica Ortodoxă Română. Mile de ore petrecute pe schele pentru a picta biserici – în țară sau în Orientul Apropiat, aceasta reprezintă dragostea sa cea dintâi, în care s-a simțit întotdeauna atât de bine, pe care a slujit-o cu atâta demnitate și de care nu s-a despărțit decât în ultimii ani ai vieții, când mâna sa tremurândă nu-i mai permitea să picteze.

Printre ultimele icoane pictate de Părintele Sofian se numără și cea a Sfântului Antim Ivireanul, care a fost canonizat în 1992. Iată că, la 82 de ani, Părintele încă mai picta minunat de frumos... Nu numai icoana Sfântului Antim, ci și cea a Sfinților Români este pictată tot de preacuvioșia sa. Biserica Mănăstirii Dealu, Biserica Radu-Vodă și multe alte biserici mărturisesc cât de aproape de Dumnezeu se simțea Părintele atunci când, cu mâna pe penel, se silea să zugrăvească chipul Maicii Domnului, al Mântuitorului Hristos, al sfinților pe care i-a iubit așa de mult întotdeauna.

În al doilea rând, Părintele a ars și a luminat tainic precum o lumânare, întrucât slujea atât de des Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Poate vă aduceți aminte cum, în fiecare dimineață, la Mănăstirea Antim, îl vedeați apropriu-se de biserică, sfielnic, fiind așteptat întotdeauna de un grup de credincioși care îi cereau bani sau aveau nevoie de un sfat ori voiau să se spovedească. Îmi aduc aminte că, în ultima sa perioadă de viață, din cauza bolilor trupești, slujea mai rar, dar venea la Sfânta Liturghie și se așeza împreună cu Părintele Adrian în Sfântul Altar. Își lua epitrahilul și stătea acolo, pe un scaun, în timp ce la strană se citeau Ceasurile. La începutul Sfintei Liturghii, când se trăgea dvera și îl observau credincioșii, în Biserică era așa, un fel de „Ah!”, ca o descoperire, un fel de ușurare pentru ei. Îl vedeau acolo pe Părintele Sofian, așezat în Sfântul Altar. Nu vorbea, nu slujea, dar pentru credincioși era suficient. Părintele era acolo!

În al treilea rând, el a ars ca o lumânare la scaunul de spovedanie. Câte sute și mii de spovedanii o fi împlinit acest bărbat, singur numai Dumnezeu știe! Atâtea ceasuri pe zi aloca acestei relații personale cu credinciosul, la Sfânta Spovedanie! Cu câte păcate s-a împovărat acest om, de-a lungul vieții sale, iarăși numai Dumnezeu știe... Eu știu un singur lucru: dacă spovedania i-a fost crucea grea pe care a dus-o de-a lungul vieții sale întregi, tot dedicarea sa spovedirii credincioșilor a fost cea care i-a dăunat iremediabil sănătății. Vă aduceți aminte cum stătea până seara, târziu, acolo, în partea stângă a Sfântului Altar și veneau creștinii în număr atât de mare, pentru mărturisire. Toți credincioșii doreau să se apropie mai mult de Părintele, ca nu cumva să le-o ia altul înainte; se apropiau atât de mult, la trei metri, încât Părintele, ca nu cumva să se audă ce spune penitentul, se apleca cu urechea mai aproape de gura celui care se spovedea. Și atunci, stând așa, ore întregi aplecat într-o parte, cu șira spinării îndoită, până la urmă i-a apărut acea suferință de care nu s-a mai putut vindeca până la sfârșitul vieții. Cu toate îngrijirile de pe urmă, nu s-a mai putut face mare lucru.

Ar trebui amintiți și anii de suferință din temniță, unde a fost închis pentru că a luat parte la fenomenul numit „Rugul Aprins”. Ar trebui să amintim dragostea sa pentru Basarabia care l-a oferit lumii întregi și de care nu s-a simțit niciodată despărțit. Ce mare bucurie avea când întâlnea călugări de la Dobrușa, mănăstirea unde depusese voturile monahale!

Îmi aduc aminte că, prin anii ’95-’96, am plecat împreună cu Părintele în Basarabia. Am plecat din București până la Tiraspol ca să-l căutăm pe Ilie Ilaşcu, acolo, în temniță. Îmi amintesc, când am intrat pe teritoriul Basarabiei, cât de fericit era Părintele Sofian și cum se simțea ACASĂ până tocmai acolo unde era Ilie Ilaşcu. Nu pot uita cum palpita de bucurie când a ajuns din nou pe pământurile natale, după o absență destul de îndelungată. Acel pelerinaj a avut ca misiune să-i transmită fratelui Ilie Ilaşcu un cuvânt de îmbărbătare din partea Părintelui Patriarh Teoctist. Și cine putea fi mai potrivit pentru a duce acel mesaj, față către față, decât Părintele Sofian?

Și un ultim cuvânt. Am amintit de spovedanie. Aș dori să dau o mărturie personală despre Părintele Sofian în ceea ce privește scaunul de spovedanie. Căci am avut și eu bucuria, din momentul în care am venit la București, prin anii ’90, și până în ceasul morții sale, chiar și după ce am plecat la Craiova, să-l am ca duhovnic. Asta pe de o parte. Iar pe de altă parte, din însărcinarea Preafericitului Părinte Patriarh, până în octombrie 2000, când am plecat la Craiova, am fost împreună așa-zișii conducători ai Mănăstirii Antim. Părintele Sofian era mai mult cu problemele liturgice, iar eu mai mult cu treburile gospodărești ale mănăstirii. Știți că, uneori, când sunt două persoane cu responsabilități în același loc, pot apărea ispite. Eu vreau să aduc această mărturie: n-am simțit niciodată din partea Părintelui Sofian vreo abordare diferită în a administra din punct de vedere economic, uman sau duhovnicesc treburile Mănăstirii Antim.

Și ce mai pot mărturisi acum, după un an și jumătate, cât a trecut de la ultima spovedanie? În clipele când te spovedeai aveai sentimentul acesta – că-ți descarci sufletul fără pic de reținere. Simțeai că Părintele îți preia toată greutatea de pe suflet. Îți dădea câteva sfaturi, acolo, la sfârșit, care erau foarte importante, dar parcă nu acest lucru era esențialul. Cel mai important era că simțeai cum te ascultă, simțeai că participă la durerea ta, simțeai cum îți preia toată povara pe care o aveai pe umeri și pe inimă. În momentul în care te ridicai de la pământ, te simțeai cu totul alt om. Simțeai că pleci acasă cu multă putere în suflet, că-ți poți lua de la capăt viața, că-ți poți duce mai ușor crucea, cum a fost a mea, de arhiereu vicar, pe atunci, și, mai pe urmă, aceea de Mitropolit al Olteniei.

Chiar și după ce am plecat în cetatea Băniei, veneam destul de des la București și făceam tot posibilul să ajung la spovedanie, la Părintele. Mă întorceam de fiecare dată la Craiova cu mult mai multă tărie și cu mult mai mult curaj, pentru că-mi răsunau în minte și în inimă cuvintele Părintelui: „Nu te lăsa, Părinte! Mergi mai departe, Dumnezeu e cu tine! Prin câte greutăți am trecut și eu...”. Am făcut această mărturisire personală nu de dragul mărturisirii. Sunt sigur că, pe lângă alte aspecte ale relației pe care cei mai mulți dintre dumneavoastră ați avut-o cu Părintele Sofian, această stare de mulțumire sufletească, de liniștire desăvârșită după o convorbire cu Părintele, după ce dânsul ți-a ascultat focul inimii, este starea sufletească definitorie pentru toți cei care au avut binecuvântarea din partea lui Dumnezeu de a se spovedi la sfinția sa.

Părintele Sofian s-a născut în cer. Așa spuneau părinții de mai înainte de noi: „S-a născut în cer”, nu a murit. Și ne întristăm. Și noi, cei de la Mănăstirea Antim, și ascoriștii care l-au avut ca duhovnic, și pic­torii de biserici, și Basarabia... Ne întristăm cu toții. Pe de o parte. Dar, până la urmă, toți ne bucurăm. Ceea ce a făcut Părintele Sofian pentru noi în această lume pământească este de o importanță imensă! Dar ceea ce face Părintele Sofian acolo Sus, în fața Tronului Preasfintei Treimi, și pentru arhiereii pe care i-a avut ca fii duhovnicești, și pentru ascoristi, și pentru basarabeni, și pentru pictori, înseamnă cu mult mai mult. Pentru că plecarea lui dincolo înseamnă un plus de relație cu toți cei pe care i-a cunoscut și, cu certitudine zic, înseamnă și o intrare în relație cu cei care nu l-au cunoscut fizic, dar încep de acum să-l descopere, prin cărțile duhovnicești și prin înregistrările și mărturiile rămase. Vă doresc tuturor numai bine! Rămâneți cu Dumnezeu și cu Părintele Sofian!

(IPS Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Cuvânt înainte la volumul „Smerenia și dragostea, însemnele trăirii ortodoxe”, ed. a IV-a revizuită și adăugită, Ed. Doxologia, Iași, 2022)

*** Textul de mai sus reprezintă transcrierea unei conferințe susținută de Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei la București, în anul 2003.