Iubitului nostru cler, cinului monahal şi tuturor dreptmăritorilor creştini din această de Dumnezeu păzită şi binecuvântată eparhie, 
har, milă şi pace de la Îndurătorul Dumnezeu, iar de la noi părintească dragoste!

Iubiți credincioși,

În fiecare an, Sărbătoarea Nașterii Domnului reactualizează marea taină a credinței noastre creștine care ne spune că Dumnezeu S-a făcut cunoscut lumii asumându-și firea omenească (I Tim. 3,16). Acest act de profundă smerire s-a născut din iubirea nemărginită a lui Dumnezeu față de om, manifestată prin răscumpărarea lui din moarte și chemarea la îndumnezeire. În atotputernicia Sa, Dumnezeu putea să-l mântuiască pe om de la distanță, dar a ales să se identifice cu el, pentru a-i arăta că există posibilitatea existenței unei vieți fără de păcat chiar după căderea protopărinților Adam și Eva. Astfel, El, ca Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului, a venit în maximă apropiere față de noi, S-a făcut trup (Ioan 1, 14) și nu doar s-a arătat oamenilor, ci a viețuit în mijlocul lor, „făcându-se întru toate asemenea nouă, afară de păcat” (Evrei4, 15). Prin asumarea firii umane integrale din Fecioara Maria, Fiul lui Dumnezeu a recreat și restaurat lumea, a ridicat firea umană îndumnezeită în sânul Preasfintei Treimi și a dat posibilitatea oamenilor de a deveni dumnezei după har (II Petru 1,4).

Iubiți credincioși,

Taina Betleemului a dat naștere în istorie unui mod diferit de înțelegere a vieții, a adus o nouă viziune asupra omului și a lumii. Lăsându-se îmbrățișat de iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, omul înțelege că nu este doar o ființă biologică sau un simplu individ preocupat de asigurarea necesităților imediate, ci o persoană chemată la comuniune cu Dumnezeu, cu o demnitate unică și o valoare infinită. Omul pecetluit cu numele lui Dumnezeu prin Botez știe că iubirea nu este obligație morală, ci dăruire jertfelnică de sine, lege supremă a vieții și sens al existenței, iar suferința și moartea sunt cale spre mântuire și spre viața cea veșnică, iar nu expresia unei tragedii în viața sa. Pentru creștini, viața în sine nu este o succesiune de evenimente care marchează parcursul efemerei existențe terestre, ci o călătorie duhovnicească pe calea virtuților spre asemănarea cu Dumnezeu. Privind retrospectiv în istoria bimilenară a Creștinismului am putea afirma că în ieslea Betleemului a luat naștere o nouă viziune asupra lumii înțeleasă nu doar ca un loc bogat în resurse materiale necesare întreținerii vieții biologice a omului, ci ca o creație a lui Dumnezeu chemată la transfigurare după chipul Creatorului său. Toate aceste evidențe l-au făcut pe creștin să trăiască în lume având privirea îndreptată spre veșnicie, deoarece Nașterea Domnului nu a fost doar un eveniment istoric pe care îl comemorăm anual, ci și o realitate mântuitoare continuu reînnoită în fiecare persoană care Îl primește pe Hristos Pruncul în viața sa.

Este cunoscută afirmația Sfântului Atanasie cel Mare referitoare la scopul Întrupării: „Dumnezeu Se face om pentru ca omul să se facă dumnezeu prin har”. Această realitate deschide posibilitatea fiecărui om să se nască duhovnicește din nou prin lucrarea Duhului Sfânt, trăind lăuntric, la nivel personal, Taina Întrupării, sufletul fiecărui creștin devenind un Betleem duhovnicesc în care Se naște tainic Pruncul Iisus. Această realitate este mărturisită de Sfântul Grigore de Nyssa care spune: „Cel care odinioară 
S-a născut în trup, voiește să Se nască în fiecare suflet care Îl primește”. Astfel, renașterea duhovnicească a omului nu este altceva decât răspunsul pe care acesta îl dă Nașterii lui Hristos prin lucrarea faptelor sale: credință vie, curățirea inimii, unirea reală cu Trupul și Sângele Domnului și prezența lucrătoare a lui Hristos în lume prin faptele sale. Această lucrare duhovnicească este posibilă deoarece Hristos S-a unit cu fiecare om în parte, fiecare persoană având posibilitatea de a se împărtăși din viața dumnezeiască, Nașterea Domnului fiind începutul propriei nașteri duhovnicești, care înseamnă locuirea lui Hristos în inima sa. 

Iubiții Mei,

Icoana vie a acestei tainice lucrări în viața omului este sfântul, care, prin nevoință și pocăință, moare păcatului și se naște din nou prin lucrarea harului, după mărturia Sf. Ap. Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2,20). Viața sfântului este răspunsul omului la lucrarea mântuitoare a Întrupării, la coborârea lui Dumnezeu în lume. Fiecare sfânt, indiferent de chipul nevoinței sale, trăiește în el roadele Nașterii Domnului: pustnicul, în taina curăției și a tăcerii, arată smerenia și liniștea peșterii din Betleem, cuviosul, prin evlavie și supunere, arată smerenia și ascultarea Fecioarei Maria, iar mucenicul, în taina jertfei sale, arată răstignirea Pruncului pe Cruce. Creștinul, prin rugăciune, iubire milostivă și iertare poate deveni lăcaș al prezenței lui Dumnezeu, Care Se naște în fiecare inimă flămândă și însetată de prezența Sa. Toate acestea nu sunt altceva decât tot atâtea moduri prin care Nașterea Domnului continuă în lume, ea fiind o realitate vie care arătă că Dumnezeu trăiește în cei care își răstignesc ființa din iubire pentru El.

În lucrarea sa, un scriitor grec remarca faptul că de fiecare dată când omul greșește, Îl răstignește din nou pe Hristos. Păstrând aceeași logică, am putea spune că în viața sfântului, cu fiecare nevoință împlinită, acesta urcă mai mult spre Dumnezeu, Care Se naște din nou în lăuntrul său și îi ridică ființa mai aproape de asemănarea cu El. Nu este ca o naștere repetată în sens material, Hristos întrupându-Se o singură dată în istorie, ci o naștere duhovnicească, tainică și continuă a lui Hristos în inima sa, până la starea de neîncetată prezență a Sa sau de naștere deplină, când omul devine purtător de Hristos. Cu fiecare biruință duhovnicească a sfântului, Hristos este mai prezent în inima sa, iar chipul lui Dumnezeu mai luminos, ființa sa devenind un Betleem care se desăvârșește în lumină. În acest sens, Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „Dacă Hristos nu Se naște în tine, degeaba te lauzi că S-a născut în Betleem”.

Iubiți credincioși,

Chiar dacă sfinții sunt numiți prieteni și casnici ai lui Dumnezeu, ei nu încetează să rămână reprezentanți ai unui popor, cu o identitate istorică inconfundabilă. Ei sunt rodul credinței unui neam și chipul sfințeniei acelui popor pentru care rămân mijlocitori și ocrotitori. Ajunși în Cerul lui Dumnezeu ei rămân în necontenită rugăciune pentru mântuirea neamului din care au făcut parte și inspiră generațiile următoare prin modelul viețuirii lor. Prin ei, poporul își descoperă rădăcinile duhovnicești și câștigă binecuvântarea lui Dumnezeu, prezența lor într-un neam fiind înțeleasă totodată ca semn al renașterii spirituale a acelui popor. Pentru Ortodoxia românească, sfinții români sunt semnul renașterii duhovnicești a acestui popor, sunt rodul credinței acestui neam și dovada vie că întruparea lui Dumnezeu nu este un eveniment trecut, ci o realitate vie, Hristos continuând să Se nască în inimile credincioșilor români în fiecare generație. Canonizarea lor de-a lungul timpului de către Sfântul Sinod al Bisericii noastre nu este altceva decât o confirmare a prezenței lui Dumnezeu în pământul binecuvântat al acestei țări și un semn al renașterii conștiinței că și poporul român este chemat de Dumnezeu la sfințenie. Totodată, împlinirea în acest an a unui secol de patriarhat este un semn al renașterii Ortodoxiei naționale și un prilej de reafirmare a unității, speranței și demnității spirituale a națiunii române, mărturie a maturității sale și reafirmare a responsabilității proprii în păstrarea dreptei credințe, apărarea valorilor neperisabile și conducerea poporului la limanurile mântuirii.

În acest context, ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului nu este altceva decât un act de mulțumire și un simbol al recunoștinței neamului nostru față binefacerile pe care Dumnezeu le-a revărsat peste poporul român dreptmăritor de-a lungul istoriei sale. Într-un timp marcat de confuzie și individualism, ea este o mărturie a credinței și continuității spirituale în pământul românesc, un simbol al renașterii duhovnicești și stâlp al adevărului care menține vie și în unitate viața spirituală, culturală și morală a neamului. Totodată, ea este o chemare la renaștere morală și duhovnicească adresată românilor care trebuie să privească dincolo de orizontul nevoilor imediate, spre Dumnezeu care este garantul regăsirii de sine a omului, dar și la conștientizarea că fiecare nouă generație are misiunea de a sprijini lucrarea lui Dumnezeu cu neamul românesc. În sine, catedrala este un act de recunoștință, o rugăciune în piatră, un Betleem al sufletului românesc care reflectă legătura dintre Dumnezeu, Biserică și neam, iar sfințirea picturii ei în an centenar este semn al renașterii și reînsuflețirii crezului religios mărturisit de cei peste 150 de sfinți români canonizați de Sfântul Sinod al Bisericii noastre în ultimele opt decenii. 

Iubiți credincioși,

Dumnezeu putea alege orice altă formă de a Se descoperi lumii, dar a ales calea firească a vieții omenești - să Se nască din Fecioara Maria și să crească sub ocrotirea Dreptului Iosif. În felul acesta Dumnezeu a sfințit instituția familiei și a arătat că jertfa de sine, viața și iubirea jertfelnică simțite între membrii acesteia pot deveni mediu al prezenței Sale. Astfel, familia devine loc de întâlnire între Dumnezeu, om și spațiul duhovnicesc în care El vrea să locuiască, arătând că iubirea jertfelnică, crucea familiei și încrederea între membrii acesteia pot deveni loc de sfințire a vieții și cale de mântuire. De aceea, familia a fost numită „biserica de acasă” și icoană a iubirii dumnezeiești, întrucât aici copiii învață abecedarul credinței, iar membrii ei se împărtășesc din darurile iubirii jertfelnice. Acesta este motivul pentru care Sfântul Sinod al Bisericii noastre, la inițiativa Părintelui Patriarh Daniel, a declarat anul 2026 ca An omagial al pastorației familiei creștine și an comemorativ al sfintelor femei din calendar (mironosițe, mucenițe, cuvioase, soții și mame). Această decizie va fi un bun prilej pentru teologi, preoți, profesori și reprezentanți ai diferitelor instituții din mediul social românesc pentru a evidenția rolul și importanța familiei, frumusețea și sfințenia vieții membrilor ei, ea fiind locul unde Hristos Se naște mereu prin iubire, dăruire și credință.

Preaiubiți fii și fiice în Hristos Domnul,

În acest timp binecuvântat al Sfintelor Sărbători de iarnă, care încununează anul dedicat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cinstirii sfinților mărturisitori din veacul al XX-lea și aniversării a o sută de ani de la ridicarea la rangul de Patriarhie a Bisericii noastre, vă îndemn părintește să vă împărtășiți din bucuria rugăciunii curate, având mintea și inima îndreptate spre Pruncul Iisus, Cel ce Se naște necontenit în sufletele deschise spre lumină, curățite și înălțate prin Sfintele Taine ale Bisericii.

Mulțumim și pe această cale Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Înaltpreasfințitului Mitropolit Teofan și tuturor ierarhilor Sfântului Sinod, care, în ședința din 2 iulie a.c., la propunerea Noastră, au ales pe Arhim. Teofil Anastăsoaie, fost Superior al Așezămintelor românești de la Ierusalim, ca episcop-vicar al eparhiei noastre, cu titulatura de Trotușanul. Apreciem că acesta, cu multă dragoste și profund devotament, împlinește toate atribuțiile care i-au fost încredințate prin Sfântul Sinod.

Hristos Domnul să binecuvânteze osteneala și lucrarea împlinită în acest an, să primească rugăciunile noastre curate și să ocrotească Biserica Sa cea vie, prin harul Duhului Sfânt care lucrează în inimile noastre. Amin.

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† IOACHIM,

Arhiepiscopul Romanului și Bacăului