- Cum caracterizați lumea în care trăim?

- Lumea în care trăim… Văd două tendinţe, două direcţii. Prima, în special în vestul Europei şi în America de Nord, este tendinţa de secularizare. Foarte mulţi oameni par să-şi piardă credinţa, iar Biserica instituţională pare a fi în declin. Dar dacă privesc mai îndeaproape pot vedea şi o altă tendinţă, care contrazice pe cei care consideră că a murit credinţa. Chiar mai mult, în multe părţi ale lumii, se manifestă un fenomen de revigorare a credinţei. Nu fac referire la lumea musulmană, unde sentimentul credinţei este foarte puternic, ci la situaţia unor ţări precum România şi la alte ţări ex-comuniste. Căderea comunismului a coincis cu o „renaştere“ a Bisericii: mănăstiri noi, biserici noi de parohie, o creştere a numărului credincioşilor practicanţi.

Nu cred că lumea de astăzi este neduhovnicească. Experienţa mea din Marea Britanie mi-a arătat că foarte mulţi tineri nu se dovedesc deloc sensibili faţă de Biserica instituţională, însă manifestă în inimile lor o sete profundă de tot ceea ce înseamnă spiritual.

Mi se pare că tendinţa de secularizare este ceva relativ şi superficial, căci în adâncul inimii oamenilor se păstrează o puternică „sete“ după Dumnezeu.

- Unde trebuie căutate răspunsurile întrebărilor zilelor noastre, înăuntrul sau în afara noastră?

- Răspunsul final în noi înşine îl vom găsi. Să luăm ca exemplu criza ecologică. Considerăm criza ca aparţinând mediului, însă adevărata criză se află în interiorul nostru; nu în ecosferă, ci în inima omului. Dacă aerul devine tot mai toxic, apa tot mai poluată, pădurile mor, problema nu ţine de mediu ci de fiinţa umană, pentru că folosim creaţia incorect. Aşadar, soluţia este în interiorul nostru, într-o schimbare a atitudinii noastre vizavi de lumea materială. Nu trebuie să ne considerăm nişte stăpâni, ci nişte slujitori; nu nişte tirani, ci nişte preoţi ai creaţiei, împreună cu care să ne întoarcem la Dumnezeu, la perfecţiunea de la începuturi.

Trebuie să ne pocăim de greşelile noastre; o pocăinţă nu doar în sensul unei simple păreri de rău, ci într-o profundă schimbare a gândirii şi atitudinii noastre.

- Ce înseamnă a urma calea ortodoxă?

- Inima Ortodoxiei este reprezentată de Sfânta Liturghie, în centrul căreia se află Sfânta Euharistie. Urmarea căii ortodoxe implică o apropiere tot mai deasă de Sfânta Împărtăşanie, printr-o sporire a credinţei şi dragostei. Bineînţeles că sunt multe alte aspecte implicate în felul ortodox de a fi: rugăciunea lui Iisus, Filocalia; apoi enumerăm implicarea socială pentru a combate boala şi sărăcia. Totuşi, izvorul şi temelia tuturor actelor noastre o reprezintă dumnezeiasca Liturghie. Euharistia este începutul a toate.

- Învăţătura ortodoxă este în stare să răspundă provocărilor lumii în care trăim?

- Da! Cu siguranţă Ortodoxia are posibilităţile de a răspunde provocărilor acestei lumi. Ca să dăm un răspuns complet, trebuie subliniat că şi noi trebuie să devenim nişte ortodocşi mai buni. Trebuie să pătrundem mai adânc în tainele credinţei, să înţelegem mai bine ce înseamnă a fi creştin-ortodox.

Aşadar, răspunsul există, noi doar trebuie să-l căutăm. În cartea lui Isaia, din vechiul Testament, profetul îi spune lui Dumnezeu: „Cu adevărat, Tu eşti un Dumnezeu care stai ascuns!“. Şi este adevărat! Uneori, Dumnezeu vrea să-L căutăm. Dumnezeu vrea să ne ajute, dar şi noi trebuie să facem partea noastră. Şi partea noastră constă în a căuta şi a învăţa ce înseamnă a fi ortodox. Până nu demult, faptul de a fi ortodox coincidea cu identitatea naţională, cu originea etnică. Dacă erai român, grec sau rus, erai ortodox. Însă nu denumirea de ortodox te face ortodox. Trebuie să învăţăm ce înseamnă să fii ortodox, să cercetăm inimile noastre şi să trăim efectiv Ortodoxia. Dacă în trecut Ortodoxia era o chestiune de identitate naţională, astăzi ea trebuie să reflecte angajamentul personal.

- Cum trebuie predicată Ortodoxia în Occident, într-o societate pe care unii o consideră „postcreştină“?

- Dacă ne referim la propovăduirea Ortodoxiei în sensul de a converti oameni la Ortodoxie, cred că cei care ar trebui mai întâi convertiţi suntem noi înşine. Dacă vrem ca Ortodoxia să fie mai pregnantă în societate, trebuie ca noi să ne luăm credinţa foarte în serios.

Este nevoie de mai multe publicaţii cu conţinut ortodox. Eu aparţin unei generaţii care a folosit cărţile. Astăzi… oamenii află lucruri noi prin intermediul Internetului. De altfel, noi, ortodocşii, ar trebui să învăţăm să utilizăm mijloacele moderne, să facem din mijloacele media instrumente prin care să ne mărturisim credinţa.

Răspândirea şi întărirea Ortodoxiei depinde astăzi, foarte mult, de parohie, comunitatea ortodoxă locală. Dacă vom avea parohii care să nu se prezinte doar ca entităţi formale, ci ca vii comunităţi euharistice, atunci, fără ca noi să avem o intenţie concretă în acest sens, interesul celor din jur va creşte.

Un rol important îl pot juca şi mănăstirile. Sunt bucuros că în România există atâtea mănăstiri foarte active.

- Care trebuie să fie atitudinea şi mesajul Bisericii Ortodoxe în ceea ce-i priveşte pe tineri?

Tinerii de astăzi, din Marea Britanie (nu ştiu cum sunt cei din România, dar cred că nu sunt foarte diferiţi), sunt complet insensibili faţă de atitudinea autoritaristă. Dacă vrem să-i influenţăm pe tineri nu trebuie să le vorbim agresiv, să-i constrângem cu reguli rigide. Trebuie să le prezentăm tinerilor o Ortodoxie caldă, generoasă, nu una a regulilor şi restricţiilor de tot felul; o Ortodoxie a iubirii chenotice, jertfelnice. Dacă vom vorbi tinerilor în acest fel, fără a apela imediat la reguli, împărtăşindu-le din experienţa noastră personală, cred că atunci ne vom face ascultaţi.

Trebuie să le aducem înainte chipuri de sfinţi din zilele noastre, cum ar fi Sfântul Nectarie de Eghina, sau persoane care au trăit cu adevărat Ortodoxia, cum ar fi părintele Paisie Aghioritul de la Muntele Athos, sau părinţi de aici, din România, cum a fost părintele Cleopa. Acestea sunt modelele despre care ar trebui să vorbim. Despre persoanele care au arătat o iubire caldă şi generoasă faţă de ceilalţi; persoane care nu au încercat să domine, ci să slujească.

Dacă vom reuşi să prezentăm acest fel de Ortodoxie tinerilor, ne vom face ascultaţi.

Cine este Kallistos Ware?

Timothy Ware s-a născut în Marea Britanie, în 11 septembrie 1934, într-o familie de anglicani practicanţi. La 17 ani intră dintr-o întâmplare intr-o biserică ortodoxă. Profund impresionat de atmosfera de acolo, a păstrat în permanenţă în sufletul său acea impresie. Mai târziu a spus: „Sunt fericit că n-am descoperit Ortodoxia prin lecturi sau întâlniri, ci prin Liturghie. Cred că e drumul cel mai bun.“
Cu toată convingerea sa, s-a convertit formal după 6 ani. În acest timp a studiat limbile clasice la Universitatea Oxford. Până în 1965, când este călugărit, primind numele de Kallistos, călătoreşte pe la Muntele Athos şi prin alte centre ortodoxe, pentru a cunoaşte cât mai bine învăţătura noii sale credinţe.
În 1966 este hirotonit preot, chiar înainte de a pleca la Oxford, unde primise numire la universitate, pentru a preda cursul de Studii ortodoxe orientale. Era singurul ortodox din colegiul profesorilor.
Din 1982 este episcop, având în păstorire credincioşii anglofoni ai Arhiepiscopiei ortodoxe greceşti din Marea Britanie. A publicat numeroase cărţi şi articole, dintre care Ortodoxia, calea dreptei credinţe, Rugăciune şi tăcere în spiritualitatea ortodoxă etc., fiind traduse şi în limba română.