Întotdeauna în istorie, conștiința propriului sfârșit și a judecății faptelor după moarte i-a adus omului căzut tulburare și zbucium interior. Oricât de ignorant ar fi fost cineva sau, dimpotrivă, cu capacități intelectuale deosebite, ideea morții l-a speriat pe om, care și-a creat mintal propriile scenarii în ceea ce privește înfățișarea sufletului la judecata divină, fără ca acest lucru să îl întoarcă prin pocăință spre Dumnezeu.

Omul antic și omul evului mediu, neputincioși în fața cataclismelor naturale (cutremure, inundații, incendii etc.) le considera pe acestea mijloace divine de judecată, încă de aici de pe pământ. De altfel, practica procesuală a ordaliilor, de stabilire a dreptății sau a vinovăției părților în litigiu, prin diferite încercări (a focului, a apei clocotite, a fierului încins etc.) care trebuiau să probeze nevinovăția sau vinovăția celui acuzat, era considerată o judecată divină. Omul modern întruchipează scena judecății în același tipar. Literatura, arta și cultura modernă reflectă același zbucium interior, marcat însă de o mai mare deznădejde, de convingerea iminentei epuizări a creației, în care sfârșitul hărăzit de Dumnezeu nu poate veni decât ca o imensă surpriză, ca o criză și un șoc pentru umanitate.
Omul căzut, cel care nu a înțeles dintru început ironia Creatorului: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul“ (Facere 3, 22), a ajuns să se considere un rival „pe măsura lui Dumnezeu“, pregătindu-se, prin evoluarea propriului intelect egoist și ateu, pentru Marea Întâlnire.

Apocalipticul este „revelare“. Iar, dacă ne raportăm la „revelare“, atunci, pentru a găsi taina sfârșitului și a judecății trebuie să ne întoarcem la Revelație. Venirea judecății lui Dumnezeu, reîntâlnirea față către față a lui Dumnezeu cu omul pe care l-a creat, dar nu în cadrul minunat al grădinii paradisului, ci al „paradisului“ terestru transformat de om după propriile necesități, sunt înfățișate de profetul Ioel (4, 9-12) sub haina retoricii pline de ironie: „Vestiți acestea între neamuri: Pregătiți (lit. Sfințiți) războiul! Treziți pe viteji! Să se apropie și să se suie toți bărbații de război! Faceți-vă din pluguri săbii și din cosoare sulițe. Cel slab să zică: Eu sunt puternic! Veniți în ajutor toate popoarele din jur și adunați-vă! Acolo coboară Doamne pe vitejii Tăi! Popoarele se vor întâlni și vor urca în Valea Jehoșafat. Căci acolo Eu voi sta să judec toate popoarele dimprejur“.

Este evident că Ioel reacționează în fragmentul 4:9-12 la textele Isaia 2, 2-4 și Miheia 4, 1-4. Yahve nu mai cheamă neamurile păgâne în Sion pentru a le învăța Legea, ci le cere să se pregătească pentru un conflict militar de mare anvergură împotriva poporului ales. Pacea eshatologică în care Israel își punea speranța ca urmare a profețiilor lui Isaia și Miheia pare compromisă. În contradicție cu mesajul pacifist al acestora, cuvintele profetice ale lui Ioel cer transformarea uneltelor de muncă în unelte de război. Acest război nu permite eschivarea: „Toți bărbații buni de luptă să dea fuga și să se apropie“, „cel slab să zică: Eu sunt viteaz!“ (v. 9). Slăbiciunea este încurajată: cel slab (hallash) este numit viteaz (gibbor), în contrast cu legea deuteronomică care interzicea participarea la luptă a celor fricoși (cf. Deut. 20:8, Jud. 7:3). Scopul pregătirii de luptă nu este însă pedepsirea Sionului pentru păcatele sale, ci judecarea popoarelor păgâne în „valea lui Iehoshafat“. Toponimicul Iehoshafat – se pare un excepțional joc de cuvinte al profetului, care se traduce „Domnul a judecat“ – apare doar în Ioel.

Sosite în grabă și cu multă zarvă în „valea judecății“, popoarele nu întâlnesc armata israelită, ci pe Yahve, prezent nu ca un conducător de oști, ci ca Judecător și Domn. Scena este întreruptă de cererea unei terțe persoane: „Acolo coboară Doamne pe vitejii Tăi!“ (v. 11b). Ioel folosește aici verbul nahat „a coborî“, „a descinde“ (așadar, o acțiune verticală) și nu verbul halak „a merge“. Prin urmare, este evident că invocarea nu se referă la o armată de oameni, ci la puterile cerești. Tot de retorica textului ține și prezentarea popoarelor asemenea unui câmp care așteaptă secerișul, spre deosebire de textul lui Isaia, care cerea popoarelor transformarea armelor în unelte agricole.

Faptul că dușmanii sunt nimiciți cu propriile arme (v. 13) arată că încurajarea lor pentru pregătirea de luptă a fost un neîndoielnic discurs ironic. Mesajul lui Ioel este așadar foarte clar: nebunia oamenilor fără judecată atrage după sine intervenția după dreptate a lui Dumnezeu, singurul judecător al nostru.

Metafora lui Dumnezeu ca judecător suprem al umanității apare întotdeauna în Scriptură în legătură cu criza omului și a creației. Noul Testament accentuează însă în paginile sale pronia plină de iubire a lui Dumnezeu față de umanitatea pe care a creat-o, semnificația sfârșitului omului, ca început al unei noi vieți, și dreptatea, pacea, liniștea sufletului celui credincios în fața judecății lui Dumnezeu, firescul așteptatei întâlniri cu El.