O altă clasificare a patimilor se referă la patimile monahilor și la cele ale mirenilor. Întrucât modul cenobitic de viață, care presupune practicarea ascezei, diferă de modul mirenesc de viață, diferă și patimile specifice fiecăruia din aparținătorii acestor două categorii. Sfântul Ioan Scărarul arată că „precum celor din lume iubirea de argint le este rădăcină a tuturor relelor, tot astfel este lăcomia pântecelui pentru monahi”. Pentru a ilustra această teză, Sfântul afirmă că „unele dintre patimi nasc înlăuntrul sufletului, trecând apoi în trup, altele urmează tocmai calea contrară [se zămislesc în trup și se manifestă în suflet]; această a doua posibilitate se aplică în special celor ce sunt din lume, pe când cea dintâi celor ce petrec în singurătate”.

În aceeași ordine de idei, există diferențe între patimile care se stârnesc în caz de boală, atât în ceea ce-i privește pe monahi, cât și pe mireni: „Demonii mâniei, iar uneori și ai hulei (blasfemiei) întovărășesc pe oamenii ce trăiesc în lume când sunt bolnavi. Cei care s-au retras din lume, dacă-și pot satisface toate nevoile lor din belșug, sunt atacați de către demonul lăcomiei pântecului și demonul desfrânării. Iar dacă petrec în oarecari locuri lipsite de mângâiere și pricinuitoare de multe nevoințe, au mereu de vecini pe demonul trândăviei și al tristeții”. Prin urmare, ispitele sunt diferite de la caz la caz depinzând de așezarea duhovnicească a fiecăruia, de modul său de viață, și de alți factori. Fiind deosebit de ingenios, diavolul știe cum să ne atace pe fiecare, potrivit stării în care ne aflăm.

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 297-298)