Exegeţii creştini o numesc vindecarea fiului lunatic. Este vorba despre o minune dumnezeiască săvârşită de Mântuitorul Hristos asupra unui copil posedat de un duh necurat. Acest duh lucra într-un ritm interior cu succesiunea cosmică a lunii, o dată pe lună, de obicei când este lună plină. Duhul se integra astfel în ritmul lunar al vieţii, se ascundea în spatele magnetismului mensual şi încerca să fure sensul cosmic al vieţii pentru a justifica posedarea. La întâlnirea cu Soarele dreptăţii, duhul lunar, pătruns în umanitate prin necurăţia sângelui vărsat, se umple de frică şi de cutremur, îşi ascunde chipul de nefiinţă şi face ce ştie el mai bine: ameninţă cu moartea.

Aş putea spune că discursul epic al acestei minuni înfricoşătoare este metafora teologică a întregii întoarceri a omului în Dumnezeu. Avem în primul rând de-a face cu înstrăinarea demonică de Izvorul luminii veşnice şi pătrunderea într-o lume selenară, a reflectării noptatice, a întunericului şi a obscurităţii fiinţiale, a nelucrării cauzate de bezna lăuntrică: Vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze.

Durerea fără seamă a tatălui nu poate ascunde însă păcatul legiferat din viaţa lui. Tupeul de a cere minuni vine tocmai din mândria păcatului, căci un copil nu poate fi pedepsit în asemenea mod decât pentru păcatele grele ale părinţilor lui. Avem de-a face deci cu un parazitism ontologic, în care miasma răutăţii trece de la strămoşi la copii, îmbolnăvindu-i de nefiinţă.

Omul e nenorocit, nimic de zis, însă vine cu un discurs gata pregătit, fals, căci nu era simţit în adâncurile lui. Vorbeşte despre fiul său, ca despre un străin cufundat în întuneric, fără să gândească la suferinţa lui, cauzată de păcatele tatălui. Într-o sinteză a răutăţii, omul descrie scurt cele patru puncte cardinale ale posedării: îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte.  Păcatul metaforă a morţii aruncă omul la pământ, îl condamnă la reducţionism terestru, îl cufundă în mormântul nesimţirii, îl animalizează şi-l pironeşte cu ochii către ţărână. Spumele la gură arată disfuncţia fundamentală a gurii, organului slavei lui Dumnezeu, poarta prin care intră Dumnezeu, Hrana a toată lumea. Scrâşnetul din dinţi aminteşte de durerea uriaşă a iadului, acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Este ascuţirea perpetuă a dinţilor spre a devora nimicnicia, de a aştepta hrănirea cu fiinţă care nu va mai veni. Iar înţepenirea înseamnă imobilizarea spirituală, rictus-ul morţii, paralizia libertăţii morale şi proorocia morţii apropiate.

Răspunsul lui Dumnezeu la o asemenea tragedie nu e vindecare imediată cu orice preţ a copilului, ci constatarea plină de durere a răutăţii neamului lui, viziunea integratoare a răutăţii proliferate geometric prin păcat, revolta Celui Preacurat în faţa unui univers de viclenie şi necurăţie. O neam necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Creatorul aşteaptă cutremurul de durere, întoarcerea, conştientizarea abisului, ieşirea din superficialitate. Mustrarea amarnică este însă însoţită imediat de chemarea iubirii. Dreptatea cerească este imediat plinită şi cufundată în oceanul infinit de milostivire şi de îndurări a Stăpânului.

Fiul lui Dumnezeu încă nu a simţit schimbarea, întoarcerea din tărâmul porcilor, pocăinţa sinceră a celui vinovat – tatăl, aşa că întreabă câtă vreme este de când i-a venit aceasta. Acesta lucru arată distrugerea cronică a sufletului posedat, boala lungă şi greu de vindecat, cauzată de păcatele părinţilor. Curăţia părinţilor este sănătatea copiilor lor. Şi omul sărman şi păcătos, aflat între cele două extreme ontologice ale universului, flancat de Izvorul iubirii veşnice şi de duhul urii necontenite, începe să înţeleagă adevărul suferinţei umane, ca plecare de la Părintele ceresc şi călcare în picioare a iubirii lui. Şi de poţi ceva, ajută-ne, fie-ţi milă de noi. Îndoială şi revoltă, suferinţă picurată pe suflet, însă deja ceva mare s-a schimbat în el: vorbeşte la plural, înţelege împreuna lucrare a răutăţii, simte durerea copilului ca pe durerea sa, plânge pentru eşecul îngrozitor al vocaţiei sale de tată.

Şi Iisus sancţionează necredinţa, îndoiala, stăruie în întoarcerea sufletului înainte de vindecarea trupului, picură lacrimile iubirii Sale la rădăcina sufletului, acolo unde au năpădit spinii răutăţii.

Este momentul în care tatăl abandonează orice mască, orice faţadă de trai iluzoriu, orice hrănire din neadevăr. Este momentul strigătului de durere, al cutremurului sufletesc în faţa porţilor închise ale raiului, este prăpastia căscată în suflet de neputinţa de a iubi şi durerea de a-ţi rata veşnicia cu nimicuri. Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Nu mai vorbeşte despre fiu, nici măcar despre „noi”, ci realizează căderea lui în toată stricăciunea ei, născătoare de moarte. Sunt cuvintele omului căzut, incapabil de întoarcere sau de ridicare, dar care are puterea de a striga după Păstorul ceresc, ca mielul cel pierdut, însângerat între mărăcini. Este plânsul interior al lui Adam, mai asurzitor decât veacurile, când a realizat lipsa de sens şi a văzut moartea cu ochii lui.

De aici, din abisul smereniei conştiente vine vindecarea, alinarea, pacea şi bucuria în viaţă. Din strigătul de dor al creaturii se naşte răspunsul de iubire al Părintelui care aşteaptă.

Este o succesiune de stări ale umanităţii întregi, un periplu ontologic. Minunea de faţă este istoria însăşi, dezvelindu-şi temeliile de durere în căutarea raiului pierdut. Este viaţa fiecăruia dintre noi, aşternută discursiv, de la îndrăcire, prin egoism mascat de indiferenţă, începutul conştientizării absurdului din noi, până la cutremurul de fiinţă care zideşte din nou temelia surpată a vieţii noastre. Este surprinsă în sinteză dumnezeiască toată zbaterea umanităţii, lumea de războiae, de suferinţă, de păcat şi de moarte, şi limanul cel lin de mântuire şi de vindecare de la picioarele Celui ce şade pe heruvimi şi priveşte adâncurile de lacrimi ale creaturii Sale iubite.