- Gheronda, cel mai bine ar fi să dăm milostenie din dragoste pentru aproapele. Dacă cineva îşi ajută semenul având în vedere răsplata de la Dumnezeu, acest lucru se mai socoteşte filantropie?

- Fiţi atenţi! Să nu vă stăpânească logica schimbului (duhul negustoresc): „Îţi dau ca să-mi dai”. Pentru că, spune undeva Clement al Romei, dacă facem binele ca să ne răsplăplătească Dumnezeu îndeosebi în această viaţă, „ne îndeletnicim cu negoţul, nu cu cucernicia. Ajungem să credem că sfinţii nu sunt oamenii credinţei, ci unii care urmăresc câştigul”. Să nu avem cu Dumnezeu o relaţie de tip comercial. Să nu fie! Ci vom spune simplu: „Întrucât Dumnezeu vrea să fac acest lucru, îl fac. Iar răsplata va fi aceea care mi-o va da Dumnezeu, ca o urmare a faptelor mele”. Motivaţia să fie „Dumnezeu a spus, iar eu trebuie să fac. Bineînţeles, ştiu că El îmi va răsplăti, pentru că este nemincinos în făgăduinţele sale, însă o va face pur şi simplu potrivit faptelor mele”. Aştept, aşadar, şi făgăduinţa Lui, însă nu am ajuns la acea desăvârşire încât să fiu nepăsător la răsplata ce ne-a fost promisă. Însă să nu constituie răsplata temeiul angajării mele în credinţă – altfel spus: „Dumnezeul meu, vreau să mi te îndatorez!”.

Orice am face, nu ni-L putem îndatora pe Dumnezeu. Toate virtuţile, dacă le avem, să ne ducă la gândul: „Robi netrebnici suntem, căci ce am fost datori a face am făcut” (Luca 17, 10). Iar Prorocul Isaia spune că, înaintea Domnului, „ca o cârpă lepădată e toată dreptatea noastră” (Isaia 64, 6).

Aşadar, toată dreptatea noastră (dreptate, cu înţelesul de toate virtuţile la un loc), toate virtuţile pe care le putem împlini, Doamne, noi, păcătoşii şi necuraţii, sunt în faţa ochilor Tăi ca o zdreanţă, ca o cârpă de şters pe jos, am spune astăzi. Nu putem prin nici o virtute, sau faptă bună, să ni-L îndatorăm pe Dumnezeu.

(Arhimandrit Epifanie Theodoropulos, Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, Editura Predania, București, 2010, pp. 82-83)