Odată o femeie i s-a plâns Bunicuțului că nu o iubește nimeni. Nu o iubea soțul ei, la serviciu nu o simpatiza nimeni, cunoscuții o evitau, iar copii nici nu o băgau în seamă. De aceea se tot plângea de această situație. Atunci Bunicuțul a sfătuit-o să alunge aceste gânduri, ca nefiind ale ei.

A doua zi, pe când se plimba prin pădure, în apropierea mănăstirii, părintele se întâlni cu un grup de studenți aflați în excursie. Aveau cu ei și un casetofon la care ascultau muzică. Cântecul pe care tocmai îl ascultau spunea:

„Să nu îmi ceri să te iubesc,

iubirea nu se cere,

în frunzișul inimii, răsare și-apoi crește”.

Atunci părintele s-a gândit la femeia care fusese la el cu o zi înainte. Așadar, când a întâlnit-o iar i-a spus:

- Nu trebuie să cerem iubirea celorlalți. Trebuie să-i iubim noi mai întâi, în loc să ne tot întrebăm dacă suntem iubiți. Dacă îi vom iubi noi primii, cândva vor răspunde și ei iubirii noastre, îi spuse părintele femeii, citându-i versurile de mai sus. „Ca să fii iubit de ceilalți, mai întâi trebuie să-i iubești tu”.

(Anastasios Sotirios Tzavaras, Amintiri despre Bătrânul Porfirie, Editura Bunavestire, Bacău, 1999, p. 90)