Iubim o persoană sau un set de acțiuni?
O parte din suferințele pe care le trăim în relațiile noastre provin din dependența pe care o dezvoltăm față de ceilalți. În acest articol ne-am propus să explicăm un mecanism prin care această dependență se formează, în speranța că prin înțelegerea lui vom încerca poate să facem un pas înainte, spre bucuria pe care ne-o dorim.
Aceasta presupune contrariul dependenţei, care, paradoxal, nu înseamnă independenţă, ci interdependenţă. Nu este vorba de un mecanism complicat. Se bazează în principal pe faptul că mintea umană operează cu concepte, cu interpretări şi nu cu evenimentele sau persoanele în sine. Mai exact spus, noi înţelegem şi ne raportăm direct la interpretarea noastră legată de ceea ce trăim. Acesta este motivul pentru care bucuria sau tristeţea este simţită atât de diferit de fiecare în parte, la evenimente uneori similare. Adică, de ce un cadou poate fi interpretat de cineva ca un gest delicat şi generos aducător de bucurie, iar de către altcineva, acelaşi cadou, ca fiind slugărnicie, manipulare sau obligaţie, aducătoare de disconfort şi respingere. Trecând la persoane, dependenţa se formează atunci când asociem persoana sau relaţia noastră cu „ceva“ care este un răspuns la o nevoie personală. Şi mai puternic, când o considerăm a fi singurul răspuns posibil al acelei nevoi sau singurul la care noi putem ajunge. Mai exact, noi nu dorim omul, ci ceea ce trăim prin el.
Ceilalţi nu sunt obiecte
Pe un exemplu concret, o relaţie romantică între două persoane poate fi considerată a fi un răspuns. Un răspuns legat poate de nevoia noastră de atenţie, apreciere, aprobare, admiraţie, integrare socială, confort material, delicateţe, mângâiere sau romantism. Sau de orice altceva. Aceste nevoi puternice pot ascunde ceva mult mai mare, adesea mai greu de intuit, adică pot avea rolul de a ne confirma. Prin relaţia cu celălalt căutăm să ne găsim pe noi înşine. Şi de a trăi viaţa cu bucurie, de a o face mai concretă, mai cu gust, deci tot un fel de confirmare, după un tipar prestabilit, care în cuvinte simple spune: „eu trăiesc; îmi este bine“. Aceste răspunsuri primite pot dezvolta uşor o dependenţă, pentru că sunt asociate mental cu ceva bun, adică de dorit şi mai ales de repetat. În momentul în care persoana sau relaţia se schimbă (în mod inevitabil) şi noi nu mai primim aceste stimulente la modul la care ne-am învăţat, se manifestă nemulţumirea şi tristeţea şi chiar putem dezvolta fizic o boală, uneori surprinzător de asemănătoare cu sevrajul la droguri. Atunci ne dorim numai ca răspusnul obţinut în trecut să se repete cu exactitate. În caz contrar, vina o poartă cel care nu ne mai serveşte manifestarea cu care noi l-am asociat. Deci, în fapt, vorbim de o asociere a unei persoane cu un set de acţiuni dorite de noi şi aşteptate, primite de la celălalt. În acest proces, prin care trecem prea firesc, noi confundăm o fiinţă cu un set de acţiuni. Am putea spune că uneori ne comportăm cu ceilalţi ca şi cu obiectele din viaţa noastră. Şi chiar încercăm să-i „reparăm“, ca să devină „cum erau înainte“. Acest proces e atât de dureros, din cauza dependenţei create, care s-a născut în urma unei mici interpretări eronate. De tipul confuziei banilor cu abundenţa, a unei case cu un cămin, a unei căsnicii cu fericirea holywoodiană, a unei poşete de firmă cu eleganţa naturală sau cu feminitatea.
Dependenţa de persoanele din viaţa noastră apare când le asociem cu ceea ce noi am trăit în relaţie cu acestea şi este cu atât mai acută cu cât ne autoconvingem că doar prin ele ne putem furniza ingredientele fericirii dorite. Şi implicit siguranţa.
Un om este doar om, nu răspuns la nevoile noastre
Cum ne tratăm? Schimbând interpretarea şi găsind nevoia noastră reală.
Pentru aceasta e nevoie de iubire, ca prin iubire să-i lăsăm libertatea de a fi ceea ce este. Să relaţionăm interdependent, ca stâlpii unei case ce ţin împreună aceeaşi boltă şi privesc în mod unic spre acelaşi cer. Şi tot prin iubire să reuşim să ne păstrăm interesul de a descoperi ceva din universul care se ascunde în celălalt şi implicit în noi. Doar pentru uimirea care ne duce în inima noastră.
Putem să încercăm să găsim ce anume dorim cu adevărat să obţinem din relaţiile pe care le avem. Şi oricât de multe ar fi motivele, să căutăm sub ele, să coborâm ca treptele unei scări din noi, mai adânc, până înţelegem că de fapt, prin orice relaţie din viaţa noastră, ne căutăm pe noi înşine. Şi poate să ne amintim că ni s-a spus că există o cale directă, strâmtă, dar singura care merită trăită, ca prin relaţia cu Dumnezeu să ajungem la noi, la ceea ce am fost chemaţi să fim.
