Până şi prin faptul că venind obosiţi de la muncă, fără să apucăm să ne fi odihnit, am ajutat aproapelui nostru să spele vasele, am slujit lui Dumnezeu Însuşi, am împlinit porunca privitoare la dragoste ‒ şi a împlini această poruncă este cel mai uşor atunci când omul nu este singur, atunci când el are o familie, sau atunci când trăieşte în mănăstire, pentru că mănăstirea este şi ea o mare familie, unde stareţul e părinte, iar monahii sunt fraţi. Şi lui Dumnezeu Îi slujim cel mai bine împreună, soborniceşte: „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).

Cuvintele Domnului: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18) arată nu numai că Adam era singur (deşi, bineînţeles, căsătoria înseamnă depăşirea singurătăţii), ci şi că femeia îl va ajuta pe om să se mântuiască.

Familia este o remarcabilă şcoală de perfecţionare duhovnicească, în care omul nu mai este singur şi, prin urmare, nu mai poate trăi numai pentru sine. Pentru a interacţiona cu cei apropiaţi, el trebuie să se lupte cu propriile neajunsuri, să devină mai bun şi ‒ principalul ‒ să înveţe dragostea, principala virtute creştină. „Acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corinteni 13, 13).

Aşadar, dragostea, slujirea aproapelui, a soţului sau soţiei, a copiilor, este scopul căsniciei creştine. Scopul vieţii de familie este mântuirea întregii familii – dar în afara acestui scop principal mai există şi alte scopuri care se îndeplinesc în cursul vieţii conjugale.

(Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2013, pp. 68-69)