De când mă ţin minte am fost frământat de gândul la dragoste. Dragostea mi s-a descoperit măreaţă şi gingaşă în persoana mamei mele, aşa că pot spune că m-am născut în dragoste şi am fost însoţit de dragoste de-a lungul întregii mele vieţi. Am suferit de fiecare dată când am simţit că dragostea lipseşte.

A nu mai fi iubit, pentru mine, înseamnă a nu mai exista. În copilărie, când făceam vreo răutate, mămica mă împingea uşor cu mâna şi îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc". Cine poate spune ce trăiam eu atunci? Abia acum îmi dau seama că atunci mă pogoram în iad, în iadul inimii mele de copil, în iadul în care s-a pogorât Adam după ce a căzut din dragostea lui Dumnezeu. Atunci în­cepea să-mi tremure buza şi eu rămâneam ţeapăn în faţa mamei, cu mâinile în jos, cu pumnii strânşi, până când îmi fă­cea semn să vin şi mă lua în braţe. Atunci izbucneam în plâns. Şi plângea şi ea. Sim­ţeam că moartea în care m-am cufundat prin refuzul mamei a încetat şi eu mă întorceam la viaţă prin mărturisirea iubi­rii ei.

(Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, 2006, p. 5)