Iubirea trebuie să fie sinceră. Şi numai iubirea lui Dumnezeu este iubire sinceră. Persoanei care ne oboseşte şi ne îngreuiază, iubirea trebuie să i se dăruiască în chip lin, fără ca celălalt să-şi dea seama că ne străduim să-l iubim. Şi să nu ne manifestăm mult în afară, căci atunci îl facem să se împotrivească. Tăcerea mântuieşte din toate relele. Înfrânarea limbii este mare lucru! În chip tainic, tăcerea iradiază către aproapele. Să vă povestesc o întâmplare.

O monahie, care ţinea mult la rânduială, a spus Bătrânului ei:

– Cutare soră ne tulbură mănăstirea cu greutăţile şi felul ei de a fi. N-o putem răbda.

Şi Bătrânul a răspuns:

– Tu eşti mai rea decât ea.

La început, monahia s-a mirat şi s-a împotrivit, dar după lămuririle Bătrânului a înţeles şi a fost foarte mulţumită. Adică, Bătrânul i-a zis:

– În vreme ce pe ea o stăpâneşte duhul cel rău şi se poartă urât, acela te stăpâneşte şi pe tine, care chipurile eşti într-o stare mai bună, şi-şi bate joc de amândouă. Sora aceea ajunge în acea stare fără să vrea, dar şi tu, prin împotrivirea ta şi prin lipsa iubirii, faci acelaşi lucru. Astfel că nici pe ea n-o foloseşti, iar pe tine te vatămi.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003,  p. 309)