Tânărul, pentru sine şi pentru faptele sale este cu nebăgare de seamă, şi prin aceasta îşi strică toată rânduiala vieţii, precum vedem la unii care loruşi sunt nemilostivi, vătămându-şi cu nebunie sănătatea lor şi ducându-şi trupul în nevoi de moarte, încât se acoperă cu ocara hotărâtă celor ce păcătuiesc iubirea de sine; de pofta lor sunt robiţi şi se fac slujitori răutăţilor.

Căci iubirea de sine, precum am zis, orbeşte ochii cunoştinţei ca să nu poată omul vreodată a se cunoaşte pe sine. Acestea şi altele mai rele şi mai grele decât acestea se năpustesc asupra celui ce petrece în acest păcat, micşorând fericirea, uşurarea, mângâierea şi bunătatea. Încă şi mai mari rele aduce, căci frica lui Dumnezeu goneşte de la inimă; iubitorul de sine către altul ce greşeşte se arată cumplit foarte, defăimează cele bune şi cu vicleşug răzvrăteşte cele drepte, înmulţeşte şi lăţeşte cele mici şi înguste. Dar încă nu e acesta sfârşitul iubirii de sine, pentru că el fiind nebun şi neînţelept se socoteşte pe sine înţelept şi cunoscător; fără rânduială şi netemător de Dumnezeu fiind, se socoteşte de Dumnezeu temător şi îmbunătăţit pe sine se arată ca şi cum pe toate le-ar face cu bună credinţă şi ar vieţui după Dumnezeu. Şi încă mai mult, împiedicat fiind de iubirea de sine în toate faptele care sporesc către bunătăţi, le face pe acelea care nu-i sunt de nici un folos omului şi nimic nu gândeşte din cele bune, nici nu voieşte să caute din cele dumnezeieşti, ci fiind robit cu înălţarea minţii care se naşte dintr-o asemenea orbire, i se pare că a câştigat tot ce e desăvârşit. Şi aşa fiind înşelat, sieşi se arată mare, singur despre sine cugetă înalt şi sfaturile altora le trece cu vederea, învăţăturilor nu se supune şi nimic altceva nu considera a fi drept, fără numai ceea ce singur a făcut sau a aflat.

(Colecție coordonată de Ignatie Monahul, Povățuiri creștine pentru tineri, Editura Anastasia, București, 2001, p. 6)