Iubirea de slavă este pentru om un cariu mare – această manie de a dobândi demnități, poziții, îl face pe om să apeleze la mijloace osândite de conștiința lui și de legea lui Dumnezeu. Poate ajunge în situația de a-l cleveti pe rivalul său, pentru a-i împiedica ascensiunea și a se ridica el însuși. În afara acestei atitudini condamnabile, persoana cu pricina ajunge însăși nefericită. Apare neliniștea așteptării: „Când voi ajunge, când, când?! A trecut termenul și a devenit profesor altul, iar eu nu; eu când mai ajung, ce fac acum?!”. Și dacă, bineînțeles, se va întâmpla ca visul să ajungă realitate în urma strădaniilor și stăruințelor sale, se va atașa într-atâta de noua sa poziție, încât va fi gata să jertfească orice principiu sau convingere, totul, ca nu cumva cineva să-i ia locul dobândit cu atâtea sforțări. Dacă, însă, dă greș în a ajunge pe locul mult-râvnit, atunci este nefericit, se socotește un ratat, se stinge pe picioare. Nimic nu mai are pentru el sens în viață!

Îmi aduc aminte de un important om de știință care s-a luptat, bietul de el, mulți ani, aproape întreaga viață, pentru a-și împlini idealul meseriei de profesor – numirea ca profesor universitar. Indiscutabil, era un om capabil. Într-un târziu, a ajuns profesor la Universitate și s-a bucurat de noul său statut vreo douăsprezece luni. O boală grea și incurabilă l-a țintuit la pat, după care a plecat din lumea aceasta. Cu ce s-a ales? Și-a irosit 40-50 de ani din viață pentru a reuși să ajungă profesor. Iar atunci când și-a spus: „Acum, în sfârșit, mă voi putea bucura de noua mea poziție!”, goarna a sunat, chemându-l din lumea aceasta. Prin câte lupte și furtuni a trecut! Să-ți depui candidatura iarăși și iarăși... La un moment dat, a fost numit pe post altcineva, poate mai puțin capabil decât el. Au urmat supărări, amărăciuni, dezamăgiri… Iar, în cele din urmă, a avut parte și el de bucuria multdorită vreme de un an. Așa de deșarte sunt lucrurile acestea!

Doar un lucru să cerem: împărăția cea nestricăcioasă a lui Dumnezeu. Toate celelalte – poziții și demnități, bani și slavă – sunt trecătoare.

(Arhimandritul Epifanie Theodoropulos, Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, Editura Predania, București, 2010, pp. 181-182)