Voiam să scriu câteva rânduri despre patologia iubirii. La prima vedere afirmaţia de mai sus este un truism pur. Cum, noi am fost învăţaţi că iubirea este izvorul fericirii, ferment al bucuriei, cauză a marilor realizări de sine ale umanităţii, motorul care împinge viaţa şi o împiedică să se scufunde în neant, pricina culturii umane şi strigătul uriaş de protest adresat morţii.

Şi totuşi, la o privire mai atentă, înţelegem natura iconică a iubirii. Iubirea de aici e doar o împărtăşire relativă şi imperfectă din Iubirea Însăşi, care este – după spusele clare ale Scripturii – Dumnezeu. Iubirea deci nu e nicidecum o simţire, o stare de a fi, un apendice esenţial sau vreun epifenomen mental, ci Trei Persoane veşnice, Un singur Dumnezeu, Dăruitorul vieţii şi iubirii din întregul univers.

Aşa cum am căzut din rai, la incipit-ul creaţiei, cădem mereu din iubirea lui Dumnezeu cea veşnică, netrecătoare şi absolută. Dragostea noastră e o icoană schiţată pe pânza fiinţei, plină de imperfecţiuni, zbătându-se să semene cu prototipul infinit în mişcarea Lui.

Toate păcatele de moarte afectează mai mult sau mai puţin iubirea din noi. Iubirea noastră poate lesne cădea în animalitate, adică în acea forţă instinctuală de perpetuare a speciei dată vieţuitoarelor pământului. Animalizarea iubirii înseamnă căderea în desfrânare, ca principiu al plăcerii din care a fost ruptă, zdrobită, dimensiunea creatoare a iubirii şi rămâne doar cea hedonistă, generatoare de plăceri. Iubirea devine astfel un iarmaroc al simţurilor, unde se vinde şi se cumpără poftă întunecată ca preludiu la moartea veşnică. Apoi invidia, ca ură a darurilor celorlalţi poate parazita iubirea şi o poate transforma în competiţie a valorilor şi goană după tot mai mult. Mânia perverteşte iubirea şi o transformă în viol, ca aprindere a simţurilor sinelui fără a înţelege libertatea celuilalt. Mândria năpădeşte iubirea şi o face gelozie, în care posesivitatea şi unilateralitatea eului rănesc inimile celorlalţi.

Cele mai sfinte iubiri de pe pământ sunt în permanent în pericol de a cădea în fântâna cea adâncă a mândriei, în care oglindirea de sine, plăcerea obţinută şi negarea adevărului celuilalt pândesc şi sar la beregata fiinţei noastre. Pruncii care caută sânul mamei şi dăruiesc iubire necondiţionat sunt singurele specimene create de iubire totală şi necondiţionată de nimic. Bebeluşa mea când plec de acasă plânge cu râuri de lacrimi. Ea simte cu adevărat că orice secundă fără cel iubit este cu adevărat o moarte, o absenţă şi o pierzanie a timpului. Trebuie să mă ascund când plec, să-i distrag atenţia şi să fug instantaneu. Însă pe măsură ce va creşte, va deveni tot mai independentă, tot mai conştientă de sine. La vârsta adolescenţei deja iubirea şi prezenţa părinţilor sunt împovărătoare, iar tinerii au fixat ca singur scop în viaţă să scape de „babaci”, să fie cât mai departe de casa părintească şi să se distreze.

Iubirea conjugală este o taină sfântă pecetluită de însăşi mâna lui Dumnezeu: „Întinde Doamne mâna Ta din înălţimea locaşului Tău celui sfânt, şi uneşte pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N)” (epicleza Sfintei Cununii). Însă astăzi multe căsătorii se fac pentru bani, din interes, din plictis sau plăcere. Iubirea din sânul firav al căsniciei este permanent ameninţată de abuz sau de refuz. Fiinţa iubită poate oricând înţelege total opusul vorbelor tale. Orice gest de dăruire poate agasa, orice moment de libertate poate fi înţeles ca părăsire, orice dar poate deveni insistenţă sau silă, orice privire poate răni o inimă vulnerabilă, cuvintele se pot transforma în arme letale, pentru care cineva poate suferi o viaţă („Take a lifetime to apologise” spunea Chris de Burgh într-o melodie). Infidelitatea inimii este mai devastatoare uneori decât cea fizică. Sufletele celor ce iubesc sunt mute, păstrează durerea în adânc şi o poartă fără cuvânt. Absenţa pustieşte, prezenţa striveşte, tăcerea doare.

Iubirea de părinţi este o constantă a firii omeneşti fixată în Decalogul ontologic al umanităţii. Însă ea păleşte în avalanşa de griji a fiecărei zi. Oamenii de lângă noi care ne-au dat viaţă se apropie încet de pământ, încărunţesc ca o înflorire a vieţii veşnice din ei, devin tot mai tăcuţi, păstrând memoria momentelor când te-au purtat în braţe sau în pântece, tot mai singuri în durerea lor mută, spusă printre lacrimi numai lui Dumnezeu. Fiinţele lor se pregătesc în linişte de marele prag al intrării în iubirea cea veşnică.

Însă toate aceste iubiri se zbat în inima noastră pentru a aştepta odihna în iubirea infinită a lui Dumnezeu. Încercările noastre de a iubi ajung –aşa firave – la tronul lui Dumnezeu pentru a da mărturie despre noi. Sfinţii iubeau total, fără convenţii sau restricţii, pe toţi oamenii, plângeau pentru suferinţele tuturor, aşteptau mângâierea celorlalţi, înţelegeau pedagogia Crucii şi a Învierii din fiecare gest. Pentru ei orice cuvânt era o rugăciune, orice înălţare a mâinii era o binecuvântare şi orice tăcere era un suspin. În pruncia inimii lor, se alăptau de la Sânul de iubire al lui Dumnezeu, dăruind frumuseţe şi înţelegere lumii. Trebuie să învăţăm din nou că şi pe noi ne iubeşte Cineva, mai presus decât cerurile, care nu aşteaptă de la noi decât să simţim iubirea Lui şi să ne umplem viaţa de lumină. Indiferent de refuzurile pe care le primim, suntem undeva mai presus decât oriunde pe pământ şi anume adânc pironiţi în inima lui Dumnezeu, acolo unde nimeni din cer şi de pe pământ nu ne poate desfiinţa.

Adevărata iubire, necondiţionată de plăcere, care nu aşteaptă răspuns, care nu se transformă în nimic ci doar creşte la infinit, o vom găsi – să ne ajute Dumnezeu – doar în Împărăţia Lui. Acolo nu este durere, nici întristare, nici suspin, acolo nu există posesivitate, suspiciune, inegalitate, subînţeles, vulnerabilitate sau minicună, ci toate persoanele umane se vor uni în iubire cu Mirele cel veşnic al fiinţei, Dulcele Iisus, Iubitorul de oameni.