Ne este lene să trăim intens și responsabil, la o anumită înălțime a spiritualității noastre, și ne lăsăm trăiți de o vibrație joasă, mimând ce „pică” pe moment sub simțuri, ca să scăpăm de plictiseală, de spaimă, de neliniștile noastre, de grija zilei de mâine… Ne mai îmbătăm cu puțină apă rece, să spunem așa. Cam aceasta ar fi și vânzoleala frivolă din jurul acestei sărbători a Bisericii Romano-Catolice (Ziua Sfântului Valentin, n.r.). Din păcate, frivolitatea aceasta ne rănește sufletul și ne face vinovați în fața conștiinței și a lui Dumnezeu, cel puțin din două motive. Primul este rănirea amintirii acestui Sfânt minunat al Bisericii Una, al Bisericii de dinainte de schismă, iar altul, această tristețe pe care o simțim cu toții când ne „îmbătăm cu apă rece”. În plus, ne și lăsăm păcăliți cu zâmbetul pe buze... unii pun puțin gaz (dioxid de carbon) în apă și o oferă spre vânzare cu un preț de zece ori mai mare, afirmând că o sticlă din zece e gratis, iar alții o cumpără și nu pot trăi fără ea pentru că… De ce? Pentru că face „fâssss!”… Iertați-mă! Aceasta este naivitatea prin care profităm unii de alții.

O „zi a îndrăgostiților”, spuneți? Dați-mi voie să mă îndoiesc… Nu vreau să-i supăr pe îndrăgostiți, Doamne ferește! Să se iubească, să fie bucuroși că sunt îndrăgostiți. Dar starea aceasta minunată este, din câte știu eu, o stare de taină, o stare de înalte trăiri și este nevoia de a fi în lumea aceea specială și lipsită de vulgaritate, care este lumea îndrăgostiților… E adevărat că îndrăgostirea poate fi nu numai un preambul al acelei taine mari care este iubirea dintre bărbat și femeie, ci și o stare de surescitare efemeră, o stare care împinge la satisfacerea unor impulsuri de plăcere de moment, în mare grabă și fără nici o responsabilitate (…)

E un motiv de a ne amuza în plus, există setea asta de divertisment, găsim mereu și mereu un pretext să ne distrăm și probabil că este o nevoie a tinerilor și pentru faptul că nu au ce să pună în loc.

Este o nevoie mai mare și mai dureroasă decât ne dăm noi seama. De obicei, alergarea asta după distracții este un strigăt de deznădejde. Acolo e un suflet care e mort de frică, nu știe de ce trăiește, nu știe cum să scape de spaimele lăuntrice, are probleme pe care nu și le-a rezolvat în nici un fel și atunci aleargă în zgomot, fuge de un sine de care îi e frică... Muzică tare, divertisment… ca să uit, să uit, să nu-mi mai dau seama, se culcă sperând că uită, obosit de zgomot și de suc și de băutură, până când deznădejdea ajunge la niște limite insuportabile. Omul sănătos face pauze, nu poate să trăiască numai în comunicare, numai în divertisment, numai în veselire, ci e ca o inimă... Ați văzut, inima trimite sângele în trup și-l cheamă înapoi. Avem o ritmicitate: avem somn, avem activitate. Avem veselie, avem sobrietate…

Or, durerea sufletească și neștiința rostului meu pe pământ, ce caut, cine sunt, îmi dă peste cap totul. Nu mai există zi, nu mai există noapte. Noaptea mă port ca ziua, ziua mă port ca noaptea, totul se răstoarnă. În această dare peste cap, bruma de echilibru pe care o mai găsește omul este în aceste forme exterioare care, în sfârșit, mă așază „în rând cu lumea”. Dar care lume? Lumea în rândul căreia îmi cereau mie bunicii să intru se ducea la biserică, era o lume care trăia împreună cu sfinții și după o rânduială sfântă. Era o lume în care fiecare avea rostul lui. Acum e o lume fără rost. Și eu trebuie să fiu în rând cu această lume, pentru că altfel mă simt singur, marginalizat, mă simt în pericol. (...) Noi vedem poate – nu știu unde se arată asta, la televizor sau în ziare, în reviste sau pe scenă –, vedem un sărut, dar acolo se concepe poate un copil care va fi ucis după aceea… Vedem un zâmbet, iar dincolo este o trădare – s-a îndrăgostit de un „valentin” și a doua zi lui „valentin” i-a trecut și ea se sinucide sau vrea să se sinucidă… Multe drame se petrec dincolo de această veselie de moment, de acest divertisment. (...)

Dacă vrei să fii îndrăgostit toată viața și să trăiești ca un îndrăgostit, îndrăgostește-te de Dumnezeu; dacă vrei să fii iubit, să-L ai pe Dumnezeu în tine. Toată lumea Îl iubește pe Dumnezeu, toată lumea va găsi ceva în El… sigur că L-au și răstignit, te vor răstigni și pe tine, L-au scuipat, te vor scuipa și pe tine, dar toate astea vor avea un sens, astea îți vor aduce o bucurie pe care nu o ia nimeni de la noi. Aceasta este misiunea mea, aceasta este misiunea noastră: să spunem că orice ați păți, orice ați vedea, după orice ați alerga, alergați după vânt. Și într-o zi veți simți asta. Veniți acolo de unde bate Vântul acela dumnezeiesc, de unde pornește Vântul Vieții. Veniți la Dumnezeu și El vă va învăța bucuria adevărată, pacea adevărată… Fără Dumnezeu totul este minciună. Dacă tinerii care se sărută făcând din sărutul lor un spectacol vor vedea bucuria tinerilor care se duc la Biserică, vor tânji după ea. Dar dacă tinerii care merg la Biserică trăiesc în ascuns bucuria și pe urmă se ascund să nu râdă ceilalți de ei, va mai dura până vom fi martorii Bucuriei lui Hristos. Și să nu uităm că sunt mulți tineri care au pus acest început bun în viața lor.

(Fragment din interviul luat de Ramona Bădescu Maicii Siluana Vlad în anul 2010. Puteți citi interviul complet aici.)

Îți mai recomandăm și: Când doi oameni se întâlnesc – Iubirea adevărată

Dragoste și manipulare – ingredientele zilei de 14 februarie