Într-o zi, pe când îl duceam acasă, Bunicuţul (n.r. ‒ Sfântul Porfirie Kafsokalivitul) mi-a povestit următoarea întâmplare:

„Am luat odată un taxi ca să ajung acasă. Şoferul deschisese radioul şi asculta cântece moderne. Atunci, eu i-am zis frumos:

‒ Te rog, poţi să-nchizi radioul? Că mie nu-mi prea plac cântecele astea!

‒ Imediat, Părinte, mi-a răspuns.

Apoi l-am întrebat:

‒ Cum te cheamă?

‒ Vasile, îmi zice.

‒ Ai copii, măi, Vasile?

‒ Am doi.

‒ Ăl mai mare îţi seamănă mult, ştii?

‒ Da, ştiu, dar matale de unde ştii?...

‒ Unde sunt copiii tăi acum, Vasile?

‒ În sat, Părinte, cu mama lor.

‒ Dar tu locuieşti singur?

‒ Da, Părinte, ne-am despărţit şi eu locuiesc aici, iar ea, în sat, cu copiii.

‒ Măi, Vasile, măi, şi-i laşi tu singuri? Nu te duci să-i vezi?

‒ Nu, Părinte, că e mult de când trăim aşa şi nu se mai cade să merg acolo.

‒ Dar de ce, măi? Nu vrei să te ajut eu să-i întâlneşti?

‒ Cum să mă ajuţi, Părinte?

‒ Asta las-o în grija mea! Tu spune-mi dacă vrei, iar eu o să am grijă.

‒ Bine, Părinte!

L-am luat şi l-am dus în satul unde locuiau soţia şi copiii lui. În timp ce ne apropiam de casă, mi-a zis:

‒ Eu nu merg mai departe, mă opresc aici.

‒ Bine, măi, rămâi acolo.

Eu mi-am continuat drumul, am ajuns la casa lor, am luat femeia şi copiii, i-am dus la el şi, astfel, s-au împăcat, iar familia s-a întregit!”

‒ Bunicuţule, tare te iubesc pentru ce ai făcut!

Auzindu-mi cuvintele, Bunicuţul a râs.

(Sfântul Părinte Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pp. 401-402)