În aceste zile, premergătoare Crăciunului, preoţii ortodocşi merg prin parohii, pe la casele credincioşilor, cu "ajunul". Cîntînd troparul Naşterii Domnului, ei oferă spre închinare, celor care îi primesc, icoana pe care sînt zugrăviţi dumnezeiescul Prunc şi Maica Sa. Foarte probabil că această tradiţie îşi găseşte rădăcinile în vremurile în care cei mai mulţi erau neştiutori de carte şi aflau, din acest pelerinaj al preotului pe la casele lor, cînd urmează a fi prăznuit Crăciunul. Însă dincolo de acest aspect sau de alte consideraţii de ordin practic, (z)baterea aceasta din poartă în poartă are adînci semnificaţii teologice. Aşa cum Maica Domnului, însoţită de Dreptul Iosif, colinda pe la casele din Betleem, fiindu-le refuzată găzduirea pentru noaptea în care urma să Se nască "Cel fără de început", tot aşa şi preotul poartă pe Copilul Iisus din icoană, Cel ce urmează a Se naşte, liturgic vorbind, pe 25 decembrie. Unii deschid uşa şi se închină icoanei, asemănîndu-se cu păstorii care au oferit tot ceea ce puteau oferi la acel moment. Şi, cum a sărutat ieslea pe Pruncul nou născut, primindu-l în pîntecele ei cald, tot aşa şi gura smerită a închinătorilor atinge icoana, o găzduieşte pentru o clipă pe buzele sale. Şi, cum magii au venit apoi şi I-au adus daruri ca unui Împărat, pe care le-au primit Maria şi cu Iosif, tot aşa unii oferă un dar celor care însoţesc icoana, o mică jertfă.

Desigur că, şi în contextul urbanizării, al mobilităţii crescute în rîndul unei populaţii care nu se mai simte atît de legată de o familie parohială, numărul celor care deschid larg uşile binevestitorilor din ajun de Crăciun este destul de redus. Unii nu deschid pentru că nu împărtăşesc credinţa celor care le bat la uşă, iar acestora li se respectă libertate de a spune nu primirii lui Mesia. Tot aşa s-a petrecut şi cu majoritatea locuitorilor din Betleem, încît, din acest punct de vedere, nu este nimic nou sub soare. Alţii, deşi se declară ortodocşi, motivează gestul zăvorîrii lor prin prisma imposibilităţii de a putea oferi un dar, de regulă avînd în minte o sumă pe care ei se cred obligaţi să o ofere. Aceştia uită că Fiul lui Dumnezeu nu a venit să ne ceară banii noştri, ci inima noastră. Iar un preot care consideră că slujeşte acestui Dumnezeu, nu poate să colinde prin parohie din consideraţii pecuniare.

În toate vizitele pastorale pe care le-am făcut de Crăciun sau de Bobotează, pot spune că am avut cea mai mare bucurie cînd am fost primit de oameni care mi-au arătat toată dragostea lor (izvorîtă din credinţa în Hristos Domnul), fără a oferi ceva de factură materială. Fie din prea multă sărăcie, fie din alte motive. Aceştia se aseamănă păstorilor care nu au putut oferi daruri precum magii, dar care au primit cu inimă bună, în staul, pe Fecioara Maria. M-a bucurat la fel de mult pe cît m-a întristat, pe de altă parte, cel care, neînţelegînd rostul "vizitei" pe care o primeşte, se străduieşte să-mi înghesuie repede o bacnotă într-unul din buzunare, considerînd că la acest aspect se reduce întîlnirea noastră.

Deturnarea în zona unor "prestări de servicii" religioase este cel mai mare pericol pentru aceste tradiţii cu adînci ecouri în viaţa noastră duhovnicească. Ceea ce se întîmplă în chip văzut - iar la ajunul Crăciunului este momentul primirii icoanei - are un corespondent în ceea ce se întîmplă (sau urmează a se produce) în chip nevăzut. Căci inima omului este de fapt locul unde Hristos, după al cărui Chip sîntem creaţi, doreşte a Se naşte. Aceea e ieslea la care rîvneşte, iubindu-ne atît de mult încît Se micşorează pe Sine pînă la nivelul la care noi Îl putem cuprinde pe El, adică pe Cel ce este de necuprins. Cine nu poate sau nu vrea să înţeleagă lucrurile în felul acesta nu a ratat doar întîlnirea cu preotul purtător de icoană, ci însăşi întîlnirea cu Viaţa, cu Bucuria, cu Adevărul, nume sub care Dumnezeu îşi face loc în vocabularul inimii şi al minţii noastre.

Cîte scuze nu va fi auzit Fecioara Maria acum aproximativ două mii de ani în Betleem: că nu e loc în casă, fiind înghesuială mare, şi nimeni nu vrea să se sacrifice pentru a face loc unei femei gravide; că nu se doreşte asumarea responsabilităţii implicate de naşterea unui prunc în locuinţa proprie; că urmează a se organiza vreo petrecere; că este dezordine mare; că e prea multă sărăcie şi nu e nimic de oferit pruncului ce stă să vină pe lume etc. etc. Cam acelaşi gen de motive invocă şi cei care îşi ţin uşile încuiate. Şi, dacă s-ar face o investigaţie sociologică, s-ar găsi destul de lesne un corespondent între atitudinea lor faţă de preotul "cu ajunul" şi modul în care se raportează aceştia la autenticele valori ale credinţei creştine.

"Să Te naşti în canal..."

Invocam, mai sus, la un moment dat, un cuvînt din cartea Eclesiastul care, în formularea completă sună aşa: "Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare" (1, 9). Această amară cugetare şi-a dovedit din plin adevărul pînă la un punct: acela în care Dumnezeu a trimis pe Însuşi Fiul Său să ia firea omenească şi să se facă văzut, cunoscut de oameni. Aşa ceva nu s-a mai petrecut în istoria omenirii şi nici nu se va mai petrece. Faptul naşterii lui Hristos pe pămînt are proporţii şi implicaţii de neegalat. Toată creaţia îşi desluşeşte acum deplin rostul căci înţelegem că toate s-au făcut prin Fiul şi pentru Fiul. Iar oamenii, prin primirea Lui în vieţile lor, pot nu doar să fie izbăviţi de iadul în care mergeau toţi urmaşii lui Adam, ci şi să urce, treaptă cu treaptă, pe scara îndumnezeirii. Fiul lui Dumnezeu nu a venit să ne civilizeze, să ne facă mai deştepţi sau mai virtuoşi, ci să ne facă dumnezei după har, adică să ne facă desăvîrşiţi. Continuarea, în Ziarul de Iași