De obicei, atunci când spunem responsabilitate înţelegem răspundere, dare de seamă: voi da răspuns pentru cuvintele, faptele mele, pentru viaţa mea. Nu doar în asta constă responsabilitatea. Ea mai constă şi în capacitatea de a răspunde chemării unui alt om, prin dragoste, înţelegere, credinţă, speranţă. În acest sens orice dragoste cuprinde în sine responsabilitate: faţă de taina umană, faţă de viitorul celui iubit. Şi iarăşi, această responsabilitate, ca oricare alta, presupune un anumit preţ.

Responsabilitatea în dragoste trebuie dublată de exigenţă. Iubirea cu o dragoste relaxantă, care permite omului iubit să devină tot mai mărunt, mai crud, mai egoist – aceasta nu este iubire. Este trădare. Dragostea trebuie să fie exigentă. Nu în sens brutal, nu la modul în care procedăm adesea, cerând să ni se facă ceea ce noi nu am fi de acord să facem, împovărându-i astfel pe alţii cu greutăţi pe care noi nu voim să le ducem. Exigenţa o exprimăm, mai întâi de toate, prin însufleţirea continua a celui drag, prin încredinţarea lui  că este nesfârşit de preţios şi de important, că dispune de toate cele necesare pentru a creşte către o mai înaltă omenitate.

Pentru aceasta este nevoie de o credinţă nestrămutată venită din partea noastră, întrucât doar rareori apar momentele când în faţă ne răsare, poate doar pentru o clipă, imaginea omului posibil – aceasta se va întuneca în curând: viaţa va înăbuşi acest avânt. Atunci sunt necesare credinţa văzătoare, speranţa nestinsă şi dragostea nezdruncinată. Este nevoie să-i ajutăm celui drag să crească cu toată experienţa şi atenţia posibilă; şi doar dacă vom crede astfel, fiind mereu pregătiţi să ne deschidem până în cel din urmă punct vulnerabil şi cerându-i celuilalt să devină tot ceea ce poate deveni, atunci vom avea dreptul să spunem că iubim cu adevărat, iubim la modul serios, iubim ziditor: nu pentru noi ci pentru celălalt.

(Antonie Bloom, Despre credinţă şi îndoială, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007, pp.69- 70)