Minunea înmulţirii pâinilor este prezentată de Sfinţii Evanghelişti în două situaţii distincte. Prima înmulţire, episod care premerge cu un an Patimile Domnului, este relatată de toţi Sfinţii Evanghelişti (Matei 14, 13-22; Marcu 6, 30-45; Luca 9, 10-17 şi Ioan 6, 1-13); a doua este relatată doar de Sfinţii Evanghelişti Matei (15, 32-39) şi Marcu (8, 1-10).În cazul celui de-al doilea episod se vorbeşte despre săturarea unei mulţimi estimată la aproximativ patru mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, cu doar şapte pâini şi puţini peştişori. Prisosul de firimituri a fost adunat în şapte coşuri. Minunile legate de înmulţirea pâinilor vor să evidenţieze puterea dumnezeiască a Mântuitorului.

În cadrul Sfintei Liturghii din Duminica a VIII-a după Rusalii Sfinţii Părinţi au rânduit citirea pericopei evanghelice care relatează prima înmulţire. Aşadar, după ce ucenicii au înmormântat trupul Sfântului Ioan Botezătorul, s-au dus să-I spună lui Iisus despre martiriul acestuia. Întristat, Iisus „S-a dus de acolo, singur, cu corabia, în loc pustiu” (Matei 14, 13).

Sfântul Evanghelist Marcu motivează plecarea oarecum fortuită a lui Iisus prin dorinţa de a le oferi Apostolilor un moment de linişte. Fuseseră într-o misiune de probă: „Şi s-au adunat apostolii la Iisus şi I-au spus Lui toate câte au făcut şi au învăţat. Şi El le-a zis: Veniţi voi înşivă de o parte, în loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin” (Marcu 6, 30-31). Se aflau în plină misiune. Şi acest fapt cerea un spor de osteneală din partea lor: „Căci mulţi erau care veneau şi mulţi erau care se duceau şi nu mai aveau timp nici să mănânce” (Marcu 6, 31). Apostolilor li se cerea să asigure mulţimilor atât cele spirituale, cât şi pe cele materiale. De aici misiunea socială a Bisericii.

Acolo unde este Hristos, pustiul se transformă în rai

Sfântul Evanghelist Luca redă acelaşi motiv al retragerii lui Iisus; el aminteşte şi numele pustiului în care s-au retras: „Şi luându-i cu Sine, S-a dus de o parte, într-un loc pustiu, aproape de cetatea numită Betsaida” (Luca 9, 10). Însă acolo unde este Hristos, pustiul se transformă în rai, spune profetul (Isaia 51, 3). Betsaida era situată în Transiordania, dincolo de Marea Galileii (Ioan 6, 1). Ţinutul se afla sub stăpânirea lui Filip, fratele lui Irod Antipa şi fiul lui Irod cel Mare.

Mulţime multă s-a dus după El, chiar şi în acele ţinuturi. Erau flămânzi şi însetaţi duhovniceşte (Ioan 6, 1-2). Unii, după ce „i-au văzut plecând” (Marcu 6, 33), iar alţii aflând că S-a retras în loc singuratic, n-au ezitat să-L urmeze. Astfel, mulţi dintre ei „au sosit acolo chiar înaintea lor” (Marcu 6, 33). Cetatea (Hristos) de pe munte şi mai ales lumina Sa dumnezeiască nu puteau rămâne ascunse. Cei care au venit după El erau în număr mare, pentru că mulţi erau în drum spre Ierusalim. Era aproape sărbătoarea Paştilor (Ioan 6, 4). Dorinţa lor de a fi împreună cu Iisus a înlăturat orice barieră, a redus orice distanţă.

Doreau să-L asculte şi să le tămăduiască bolnavii; doreau ca nişte prunci laptele cel dulce al cuvântului lui Dumnezeu (I Petru 2, 1-3). Atunci, Iisus, „ieşind din munte” (Ioan 6, 1-3), „a început să-i înveţe multe despre Împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 6, 34; Luca 9, 11), „vindecându-i pe bolnavii lor” (Matei 14, 14). Deci, mai întâi i-a înnoit sufleteşte şi trupeşte şi apoi le-a descifrat tainele Împărăţiei lui Dumnezeu. Era ceea ce le lipsea, asemenea Martei (Luca 10, 41): Împărăţia lui Dumnezeu. Însă, despre aceasta nu le putea vorbi fără a le crea mai întâi confortul necesar. Iar când ziua a început a se pleca – spune evanghelistul (Luca 9, 12) – adică s-a înserat, ucenicii au venit la Iisus şi I-au spus: „Locul este pustiu şi vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare” (Matei 14, 15). Cuvântările lui Iisus fiind atât de captivante, ascultătorii biruiau foamea. Apostolii erau, omeneşte vorbind, exasperaţi văzând că Iisus nu intenţiona să-i lase să plece. Sfântul Evanghelist Marcu spune că ei chiar au insistat oarecum intrigaţi că Iisus nu-i slobozeşte ca măcar să-i lase să se ducă prin oraşe şi sate „să-şi cumpere pâine” (Marcu 6, 36).

Proba de foc a Apostolilor

Sfântul Evanghelist Luca spune că ei i-ar fi sugerat lui Iisus să-i lase „să găzduiască prin oraşe şi sate şi să-şi afle hrană” (Luca 9, 12). Însă rugăminţile lor au fost în zadar; Iisus hotărâse să-i hrănească prin minune. De aceea, le-a răspuns: „N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce” (Matei 14, 16). Deci, pentru a mânca nu era neapărată nevoie să plece; se aflau în prezenţa „pâinii care s-a coborât din cer” (Ioan 6, 33). Deşi lui Iisus I S-a făcut milă de ei (Marcu 6, 34), căci era o mulţime asemenea unei turme fără păstor (Matei 9, 36), nu S-a oferit El să le dea să mânânce, ci le-a spus Apostolilor, cu toate că ştia că ei nu dispun de astfel de posibilităţi; dorea să-i vadă cum gândesc în situaţii de criză.

Urmează proba de foc a Apostolilor. Şi iată prima lor reacţie, atunci când Iisus l-a întrebat pe Filip: „De unde vom cumpăra pâine, ca să mănânce aceştia? Şi Filip I-a răspuns: Pâini de două sute de dinari nu le vor ajunge, ca să ia fiecare câte puţin” (Ioan 6, 5-7). De două sute de dinari erau siguri. Atât mai aveau în vistieriile lor. Dar, ce însemnau două sute de dinari? Erau plata muncii unui om pentru mai bine de jumătate de an, dacă ţinem cont că ziua de muncă era plătită cu un dinar. Sau ar fi fost mai mult decât suficient pentru „cele cinci pâini şi doi peşti” (Matei 14, 19), care urmau să fie cumpărate de la copilul întâlnit de Apostolul Andrei: „Este aici un copilaş, care are cinci pâini de orz şi doi peşti, dar ce sunt acestea la atâţia?” (Ioan 6, 9) îşi exprimă ei nedumerirea. Atunci, Iisus le-a zis: „Aduceţi-Mi-le aici!”. Era vremea minunii. „Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă, cete-cete, câte o sută şi câte cincizeci” (Marcu 6, 39), şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, după ce S-a rugat lui Dumnezeu Tatăl, Le-a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor din pâinile ce I-au fost aduse, iar ei le-au împărţit mulţimilor. Îi pregătea ca pe cei care, după primirea Duhului Sfânt, aveau să-L dea euharistic mulţimilor, ca mâncare a vieţii veşnice.

De remarcat este faptul că voinţa Lui era în acord cu voinţa Tatălui, iar minunea se impunea. Desigur, au fost şi momente în care Hristos a refuzat să facă minuni. Carantania stă mărturie în acest sens.

Hristos nu a dat pâinile direct mulţimilor, ci prin intermediul Apostolilor, în mâinile cărora se înmulţeau, „ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1). Pâinile şi peştii au prisosit; se înmulţeau pe măsură ce se împărţeau. Şi au mâncat cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, şi s-au săturat. De aceea, Hristos euharistic nu Se dă mulţimilor decât prin mâna iconomilor Săi, preoţii. Iar cei care Îl mănâncă pe Hristos euharistic se îndestulează.

Ba mai mult, „au strâns rămăşiţele de firimituri, douăsprezece coşuri pline” (Matei 14, 17-21). Iisus a cerut să se adune firimiturile „ca să nu se piardă nimic” (Ioan 6, 12). Îi învaţă pe ucenici să fie economi, nu însă şi zgârciţi. Lui Dumnezeu, care ne dă toate din preaplinul dragostei Sale, nu-I place să fim risipitori cu cele sfinte. De aici şi atenţia sporită care se cere slujitorilor în relaţie cu cele sfinte.

Sfântul Evanghelist Marcu spune că şi din cei doi peştişori „au ridicat prisosuri” (Marcu 6, 43). Dumnezeu întotdeauna ne dăruieşte peste aşteptările noastre. Şi profetul Elisei cu douăzeci de turte de orz şi puţin grâu a săturat o sută de oameni (IV Regi 4, 42-44).

Poporul, văzând minunea, a vrut să-L proclame împărat (Ioan 6, 14-15). Erau siguri că având un astfel de conducător nu vor mai duce lipsă de nimic. De aceea, Iisus le-a reproşat, zicându-le: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat” (Ioan 6, 26). Aveau o gândire primejdioasă. Probabil că minunea le amintea de ceea ce li s-a întâmplat strămoşilor lor, care au fost hrăniţi cu mană în pustie. Aşadar, pentru preîntâmpinarea unei astfel de proclamări, limitată doar la aspectul material, Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. I-a trimis înainte ca să aibă timp să mediteze şi ei la rându-le asupra minunii, având asupra lor şi resturile rezultate, mai ales că, după îmulţirea pâinilor, ei au uitat de minune (Matei 16, 9).

Înmulţirea pâinilor simbolizează fără îndoială binefacerile pe care Hristos-Dumnezeu le răspândeşte continuu asupra lumii prin Sfânta Sa Biserică şi prin Sfintele Taine şi Ierurgii. Sigur, în pustiu, ei au mâncat pâine şi peşte, care, ulterior, s-au epuizat. Însă, dincolo de această masă, Hristos le-a recomandat o alta, capabilă să-i înveşnicească, spunându-le: „Eu sunt pâinea vieţii. (...) Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. (...) Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 48-56).

Vor fi înţeles oare atunci mulţimile mesajul Său? Cele cinci pâini, simbolul celor cinci prescuri, şi cei doi peşti, simbolul vieţii, apei şi vinului, necesare Sfintei Euharistii, hrănesc şi satură spiritual omenirea de două mii de ani şi o vor hrăni şi sătura până-n veacul vecilor.

Dintr-o astfel de Pâine – izvor de viaţă veşnică – suntem invitaţi să mâncăm fiecare dintre noi. Unde? În Biserică. Numai aici Hristos Se împarte lumii ca pâine a vieţii veşnice, în Sfânta Euharistie. Căutaţi-L!