Odată, nu eram foarte sigur dacă adoptasem atitudinea cuvenită într-o anumită împrejurare şi i-am mărturisit aceasta Bătrânului:

‒ Părinte, într-o duminică dimineaţă, după Sfânta Liturghie, am fost invitat acasă la un frate duhovnicesc. Au pus un grătar în curte şi au prăjit carne. Am dat şi eu o mână de ajutor şi, pe când aranjam cărbunii aprinşi, fiul lor, elev de liceu, care în clipa aceea stropea florile, a întors furtunul asupra focului. Nu ştiu de ce a făcut asta, din greşeală, din joacă sau dintr-un agresiv spirit de revoltă, nu ştiu. Ce ştiu e că scrumul şi apa au ajuns pe costumul meu! După prima reacţie de surpriză, m-am hotărât să nu dau importanţă incidentului. Mi-am curăţat liniştit hainele şi, fără să vorbesc, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, am început din nou să aranjez cărbunii, în timp ce prietenii mei îşi mustrau fiul. Acum mă-ntreb dacă am procedat corect tăcând. Nu cumva ar fi trebuit să-l cert şi eu pe copil?

Atunci Părintele mi-a zis:

‒ Ba ai procedat foarte bine! Când fratele nostru greşeşte, noi trebuie să-l sprijinim. Adevărata iubire ne face să ne jertfim pentru aproapele, ca şi Hristos, Care, atunci când era pe cruce, Îl ruga pe Tatăl Ceresc să-i ierte pe răstignitorii Săi, că nu ştiau ce fac. Fără jertfă şi doar osândind, îl împingem pe fratele care ne-a greşit încă şi mai jos. În schimb, prin jertfa tăcută a iubirii noastre şi prin rugăciunea tainică pentru el îi trezim conştiinţa, care i se va limpezi şi-l va acuza ea singură şi, astfel, el se va pocăi şi se va îndrepta. Cu tăcerea ta, l-ai ajutat pe copil.

(Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pp. 222-223)