Cineva spunea că munca voluntarilor nu este plătită pentru că este atât de prețioasă încât nu poate fi măsurată sau cântărită valoarea ei.

Timp de zece zile, peste 50 de voluntari, mare parte membri ai Asociației Prietenii Sfinților Trei Ierarhi, au ajutat la organizarea Taberei Nemțișor, desfășurată la finalul lunii iulie în Poiana Prieteniei, din proximitatea Mănăstirii Neamț.

Pentru a răsplăti cumva lucrarea unora dintre ei, în perioada 31 august – 4 septembrie, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Teofan, Departamentul Misiune pentru Tineret al Arhiepiscopiei Iașilor a continuat o tradiție referitoare la voluntarii Taberei Nemțișor, tradiție începută acum trei ani: aceea de a-i sprijini să „cucerească” în fiecare an câte un vârf montan din România.

Dacă în anii trecuți voluntarii au urcat pe vârfurile Moldoveanu și Omu, la finalul acestei veri, după ce s-au mai „liniștit” activitățile, o parte dintre voluntarii Taberei Nemțișor am plecat în drumeție, „cucerind” Muntele Parâng. Întrucât ne-am propus să vedem și alte frumuseți naturale, culturale și religioase din țară, călătoria a durat cinci zile și a fost plină de experiențe minunate – de altfel, experiențe firești în viața creștinului.

Am plecat la drum duminică, după participarea la Sfânta Liturghie la Biserica Liceului Pedagogic și după rugăciunea de binecuvântare a călătoriei. Ajută mult să ai binecuvântarea lui Dumnezeu în cele ale vieții tale.

Ne-am oprit în drum la Mănăstirea Miclăușeni, dar și la monumentul dedicat pătimitorilor din perioada comunistă, construit pe locul Penitenciarului-Spital de la Târgu Ocna. Și ne-am gândit: câtă suferință și câtă sfințenie; câtă lumină și cât întuneric; ce lupte, ce biruințe și ce căderi; câtă moarte și câtă Înviere.

Drumul a fost însoțit de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Acest lucru a fost simțit de fiecare dintre noi prin diferite experiențe: unele minunate și foarte vizibile (precum evitarea unui accident), altele atât de subtile, încât, dacă erai puțin neatent, le-ai fi putut trece cu vederea (precum întâlnirea unei persoane care să-ți dea informațiile necesare exact la momentul potrivit).

Târziu în noapte am ajuns la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, loc de veșnică odihnă a multora dintre mitropoliții Ardealului și loc de sfințire a vieții Cuviosului Serafim cel Răbdător.
Bucuria simțită în a doua zi la Sfânta Liturghie, liniștea dimineții de după participarea la slujbă, dialogul despre oamenii ce au trecut pe aici și despre istoria locurilor, cântarea „Hristos a înviat!” de la mormântul părintelui Teofil Părăian ne-au înduioșat inimile și ne-au trezit amintirile despre diminețile copilăriei. Amintiri mai apropiate pentru unii și mai îndepărtate pentru alții – amintiri minunate, care ne-au ajutat să privim în interiorul nostru și să socotim fiecare, drept și cu măsură, dacă ne-am descoperit darurile și dacă le-am lucrat.

Cu aceste gânduri în minte ne-am îndreptat spre Mănăstirea Cârțișoara. Aici ne-am închinat la o părticică din sfintele moaște ale Sfintei Ecaterina și ale Sfântului Ioan Maximovici. Intrarea în această mănăstire a născut întrebări precum: „Ce este mai mare, canonul sau dragostea?”, dar tot ea a adus răspunsul: „Canonul e parte a dragostei. Nu poți despărți dragostea de canon.” Importanța canonului avea să revină în mintea noastră pe tot parcursul călătoriei.

Pe plan duhovnicesc, sfinții au avut grijă să ne facă să ne punem și să punem întrebări, iar pe plan material ne-au păzit pe tot parcursul drumului. De exemplu, când am ajuns în punctul de unde pornește telegondola pe Transfăgărășan, am oprit pentru o pauză scurtă. Nici nu am apucat să ieșim bine din mașină că o persoană, care la rândul său abia oprise, a venit la noi și ne-a spus că dacă nu plecăm în mai puțin de un minut se închide Transfăgărășanul pe zona respectivă și vom fi nevoiți să așteptăm trei ore redeschiderea acestuia. Am pornit la drum și am fost printre ultimele mașini care au urcat. Coincidențe, ar putea spune unii. Dar noi le-am luat drept purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Unii am fost mișcați de rânduiala minunată a lucrurilor. Alții – de peisajele frumoase regăsite la Bâlea Lac. Alții – de faptul că, după un gând îndreptat către Dumnezeu, s-a ridicat ceața și au putut admira peisajele. Fiecare a avut parte de o mică bucurie care să îl însoțească și pe care să o poată aminti mai târziu.

În trecere, am vizitat și barajul Vidraru și ne-am îndreptat spre orașul Curtea de Argeș, capitală istorică a Țării Românești. După ce „i-am salutat” pe Sfântul Neagoe Basarab și pe Sfânta Filofteia, am mers să ne închinăm și la Biserica Domnească „Sfântul Nicolae”.

Ajunși acolo, am găsit biserica închisă. Era de așteptat, deoarece trecuse ora la care aceasta se putea vizita. Totuși, după ce i-am spus Sfântului Nicolae că ne pare rău că „nu-l găsim acasă”, am mai poposit puțin în curte pentru a povesti despre istoricul locului. Chiar înainte să plecăm, persoana care răspundea de renovarea bisericii a ajuns la noi. Întâmplător era prin zonă și a observat poarta deschisă. Venind să o închidă, ne-a găsit acolo. Ne-a deschis biserica pentru a ne închina și nu mică ne-a fost mirarea când am văzut că în această biserică sunt adăpostite o parte din sfintele moaște ale Sfântului Ierarh Nicolae. În acel moment ne-am reamintit că sfinții nu întârzie să răspundă, iar sfântul nostru iubit ne-a spus nu doar că e acasă, ci și că e mereu pregătit să primească oaspeți.

Mai departe, la Mănăstirea Arnota, ctitoria lui Matei Basarab, am întâlnit maicile care ne-au primit cu multă bucurie, ne-au ospătat și ne-au cazat. Bucuria acestora ne-a amintit de faptul că modul de viețuire al creștinilor acesta este: plin de bucurie și de disponibilitate spre a da ajutor.

În a treia zi am urcat muntele, spre „Vârful Parângul Mare”. Drumul a fost anevoios, dar, în ciuda tuturor greutăților, am putut observa că e mai ușor să urci atunci când nu te uiți din prima spre vârf. E bine ca atunci când oboseala te biruie să privești cărarea și să ții cărarea. Așa nu deznădăjduiești din cauza multului care îți stă înainte.

La fel e și cu dragostea și canonul: dacă privești direct la înălțimea dragostei ai putea crede că nu vei ajunge niciodată acolo, dar ținându-te de canoane eviți deznădejdea și nici nu-ți dai seama când ajungi pe vârf.

Tot în drumeție am văzut cât valorează un prieten: un om care te așteaptă, te zorește și îți amintește că mai poți. Un om care îți amintește mereu că ținta este vârful.
La coborâre, o altă minune, subtilă sau mai puțin subtilă, a avut loc. Ne-a prins noaptea coborând muntele, dar „noaptea ca ziua lumina”. Am avut parte de un cer înstelat și de o lună atât de strălucitoare, încât am înțeles vorbele psalmistului. Minunată este lucrarea Domnului. De asemenea, toți am observat că porțiunile de drum însoțite de rugăciune au fost parcurse mai repede și mai ușor.

Urcușul pe munte ne-a ajutat să ne descoperim neputințele și să lucrăm la ele: cei ce nu erau atât de darnici au învățat să împartă; cei ce nu primeau ușor lucruri de la alte persoane au învățat să primească; cei puternici, care ar fi putut fi mereu primii atât la urcare, cât și la coborâre, au învățat să-și cultive răbdarea și să rămână la urmă pentru a fi de ajutor celor mai neputincioși; cei ce aveau forță au învățat să-i sprijine pe cei rămași fără aceasta. Un singur urcuș pe munte s-a făcut pricină a multor învățăminte.

Coborând de pe munte, altă lucrare minunată: deși era târziu, deși nu aveam semnal la telefon, am găsit repede un loc de cazare.
Fiecare zi a avut rânduiala sa, fiecare zi a avut minunea sa, așa că nici în ultimele două zile nu au lipsit aceste minuni. Le mai tăinuim. Le mai păstrăm în inimile noastre.

După aceste zile pline de minuni, am ajuns să dăm slavă lui Dumnezeu și să întrevedem că, de fapt, aceste minuni sunt prezente zilnic în viața creștinului ortodox. Nu avem însă tot timpul ochiul și inima deschise spre a le vedea. Câte nu trec pe lângă noi și nu le vedem. Câte le trăim și nu le înțelegem…

Ce va rămâne din această călătorie? Dorința de a trăi cu atenție prezentul, pentru a înțelege câte ceva din lucrarea lui Dumnezeu.

(Elena Strahotin, voluntar al Taberei Nemțișor și vicepreședinte al Asociației Prietenii Sfinților Trei Ierarhi)