„Impostorul” și fotografia de pe dulapul bunicii

Pe final de an calendaristic, au venit multe surprize. Una dintre ele avea să mă ducă, neașteptat, spre unul dintre cele mai vizitate locuri de pelerinaj din țară. A fost o plecare fără prea multe planuri. Doar o propoziție simplă: „Să mergem la Prislop!”.

Nu fusesem niciodată acolo, la șirul acela lung de oameni care se așază în tăcere pe colina dinspre cimitirul mănăstirii. Sfânta Parascheva mi-a arătat, ani la rând, că un pelerinaj poate fi continuu, nu doar pentru un timp. 

Răspunsul meu a venit mai repede decât m-aș fi așteptat: „Da”. Un „da” curios, asumat, însoțit de imaginea tabloului cu părintele Arsenie Boca pe care bunica îl ține de ani buni pe dulapul din camera ei. Îl văd acolo de fiecare dată când îi trec pragul. Îi cunosc privirea din fotografie, dar nu și locul unde se odihnește. Și pe mine m-au „prigonit” multe bănuieli, nelămuriri, gânduri pe care le-am tot împins la o parte cu un  „hai să lăsăm asta pentru altădată”.

Singurele mele amintiri despre el erau cele din liceu. Primisem o carte despre acest mare părinte duhovnicesc. O carte pe care nu am citit-o până astăzi. Apoi, la scurt timp, primisem o altă carte care îl numea „impostor”. Așa că, fără să vreau, s-a născut o reticență. Nu l-am judecat, dar m-am păstrat la distanță. L-am ținut la distanță de mintea mea, de sufletul meu. Nu i-am făcut loc, iar azi simt o ușoară vinovăție.  Poate că nu o carte era cea care trebuia să mă convingă sau să mă lămurească, ci întâlnirea directă cu Sfântul. Să mă „ating de coasta” celui împuns de tot felul de acuze și prigoniri. Până la urmă, a fost ucenicul Lui: „Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni”.

Anul acesta am simțit fiori la vestea despre părinții duhovnicești care vor fi canonizați. Și Părintele Arsenie Boca printre cei propuși. Pe mulți dintre ei nu-i știam. Dar nu avusesem niciodată impulsul să cercetez ori să răstălmăcesc ceva. Așa am pățit și cu Sfântul Cleopa de la Sihăstria. Erau prezențe aflate la marginea conștiinței mele, nume rostite cu evlavie de mulți, dar neatinse încă de vreun răspuns afirmativ din partea mea. Acum plecam la drum și, fără să-mi propun, îmi duceam îndoielile cu mine. Eu am făcut un pas, iar sfinții restul de 99. Spre rușinea mea.

În rucsac am pus haine groase pentru vremea anunțată rece, iar într-un buzunar mic am strecurat o carte primită recent cu mărturii despre minunile săvârșite de Dumnezeu prin rugăciunile părintelui. La cuprins, câteva titluri mi-au rămas în minte: „a vindecat-o pe fetița mea în vârstă de 2 ani”, „m-a scăpat de metastază”, „mi-a vindecat soțul și copilul”, „a salvat-o pe sora mea de la moarte”. Așa se explică de ce la capătul unui drum ce șerpuiește prin pădurile Țării Hațegului, Mănăstirea Prislop primește zilnic mii de oameni. 

Vin cu nădejde, cu întrebări, cu pomelnice scrise grăbit pe foi, pentru ei și pentru cei dragi. Toți ajung aici pentru Părintele Arsenie Boca. Sfântul Arsenie! 

Drumul spre Prislop 

Au fost aproape zece ore de drum de la Iași până la Prislop. Zece ore în care am tot încercat să-mi imaginez ce voi simți când voi ajunge acolo. Nu e Sihăstria mea de acasă, dar e tot un fel de Sihăstrie. Călătoria nu a fost doar despre kilometri, ci despre liniștea care începe să se așeze pe măsură ce te îndepărtezi de oraș, de zgomot și de griji.

Ceața părea că vrea să ne încurce. Curbele erau lungi. Răcoarea munților intra, parcă, în mașină. Și, surprinzător, în cele zece ore, au început mici minuni: vești bune, griji care se limpezeau. Nu ca în carte, dar suficiente cât să simți că ești însoțit.

Pe măsură ce orașele rămâneau în urmă, simțeam o liniște greu de pus în cuvinte. Zona aceasta a țării părea mai rece. Cu puțină culoare. Cu străzi înguste care parcă „se încordau” să-ți facă loc și să te primească. 

Am ajuns la ceas de seară, când zidurile mănăstirii, brazii și oamenii privegheau. Am parcat mașina mai sus de mănăstire și am coborât pe jos. Ceața „proteja” imaginea pe care doream s-o văd. Poate și vremea a dorit să păstreze smerenia evenimentului care urma. Primii pași în curtea mănăstirii au fost ca o răsuflare: am ajuns cu bine. A avut grijă Sfântul. 

Curtea era plină de oameni. Am cutreierat puțin. Eram nerăbdători să mergem în cimitir. Acesta era primul lucru pe care ni-l doream. Ne-am ghidat doar după mulțimi: asfaltul dispăruse, sub tălpi începuseră să scrâșnească pietrișul și noroiul. Aerul rece mirosea a pădure. Urcam încet un deal mic. Într-o parte, se vedea o dâră de lumini. Erau candelele celor adormiți.

De cealaltă parte, observam credincioșii echipați cu pelerine și umbrele. Umbrele închise la culoare, căciuli trase pe frunte, priviri coborâte spre pământul rece și ud. Nu era grabă, nu era agitație. Fiecare aștepta în felul său, dar cu o disciplină naturală, ca și cum ordinea ar fi venit din interior, nu din exterior. Rugăciunile și cuvintele respirau căldură, iar stropii mărunți de ploaie cădeau peste obrajii înghețați. 

Am urcat spre vârful cimitirului, la mormântul celui care este gazda tuturor pelerinilor. Pe poteca de lângă cimitir, alte zeci de umbrele desfăcute. Oamenii își ascundeau chipurile. Era momentul lor de liniște. Împrăștiați, distanțați. Am văzut ierarhi, bătrâni, copii, preoți, oameni obosiți de drum. Toți răbdători. 

„Bine te-am găsit!” Atât am reușit să-i spun. Nu mi-am pregătit nimic nici în minte, nici în inimă. După „istoricul” meu de reticență, am ales să las inima să vorbească. N-am simțit nevoia de cuvinte mari sau gesturi spectaculoase. Doar de liniștea sinceră de care se bucurau toți cei de acolo.

Ne știm din casa bunicii mele. Dar e prima oară când ne întâlnim și vorbim serios. Pe limba mea simplă. Pe limba frământărilor mele omenești pe care le știe și pe care, poate, le-a simțit. Nu am perceput dialogul cu el ca pe o ceartă, ci ca pe un moment de respiro. Nu eram în Moldova mea, dar eram la Sfântul Arsenie, iar printre urmele de ceață, în cimitirul mănăstirii, am simțit că rămânem doar eu și el. Acolo, în inima mea. 

Locul acesta a agonisit zeci de ani dureri, lacrimi, neputințe. Am văzut multe flori în exterior. Dar și în interior înfloresc boboci „de nădejde”. Căci din casa lui Dumnezeu și din ogorul sfinților nu poți pleca deznădăjduit.

Am stat aproape 20 de minute. Apoi, am coborât la priveghere. Frigul nu mai părea atât de aspru. Încet, încet, ne-am pregătit pentru ziua următoare.

28 noiembrie

Ziua a fost la fel de rece, cu ceață și noroi. Drumul până la mănăstire era blocat de mașini și autocare. Mulți au coborât și au mers pe jos. Curajoși.

Când am ajuns, curtea era mai plină decât seara trecută. Credincioși, monahii, monahi, ierarhi, ucenici ai Sfântului. Printre ei, am zărit un părinte cu capul plecat și cu icoana Sfântului în mâini. Am urcat pe un deal din curte. Era atât de plin, încât am găsit cu greu un spațiu mai liber. Părea că fiecare om și-a găsit locul, iar în liniștea Sfintei Liturghii, glasurile lor s-au unit în rostirea Crezului și Tatăl nostru.

După slujbă, am mers din nou în cimitir. Se auzeau colinde. Un rând mare de oameni aștepta. M-am gândit la rândurile de la Iași și Sihăstria. Cât am stat în apropierea mormântului, oamenii nu au încetat să cânte, să rostească acatistul. Ierarhii au urcat și ei și au cântat troparul Sfântului. Mi s-a strâns inima. Am văzut cum oamenii care treceau pe la Sfânt se agățau de crucea lui. Unii au lăsat lacrimi pe mormânt. Am stat și noi câteva ceasuri și ne-am retras. 

Ziua de 28 noiembrie rămâne în calendar ziua Sfântului Arsenie, dar și în calendarul vieții fiecărui pelerin prezent acolo. Peste 30.000 de oameni au venit la Prislop, dar numărul lor este întrecut de cei care îl cheamă în rugăciune și îl țin aproape. 

Când am fost întrebată cum a fost, n-am găsit un răspuns simplu: a fost liniște și agitație, mulțime și singurătate, frig și căldură. Liniște pe pământ. Liniște în văzduh. Liniște în suflet. Pot spune doar atât: atunci când stai lângă Sfânt, timpul se oprește, grijile se subțiază, iar sufletul tău se simte mai ușurat. 

Nu e doar un loc de pelerinaj, ci un loc unde te întâlnești cu tine însuți, cu ceilalți și cu sfințenia, și pleci schimbat, chiar dacă la exterior nu se vede tot timpul. Dar în suflet totul e altfel.

Multe controverse l-au înconjurat și încă îl înconjoară. Unii îl consideră Sfânt contemporan și om al rugăciunii, alții îl privesc cu scepticism în continuare, punând la îndoială unele afirmații sau lucrări. Totuși, indiferent de polemici, prezența sa și impactul asupra credincioșilor sunt evidente. Mii de oameni vin la Prislop pentru liniște și rugăciune. Eu am fost. Scrierile altora nu conving întotdeauna. Întâlnirea, da. Așa că, mergi și vezi!

Și poate că o singură întâlnire nu-ți promite că vei pleca fără vreo tulburare, poate că nici nu este suficientă pentru a alunga orice neliniște, dar sufletele noastre rămân oricum neliniștite până când se vor odihni întru Domnul.

Sunt sigură că nimeni nu a plecat nevindecat de griji. Așa că, cele zece ore spre Iași au semănat cu cele zece spre Prislop: cu vești bune, cu rezolvări, dar și cu frământări noi și cu un răspuns pe care îl caut de ceva vreme și pe care nici Sfântul nu mi l-a dat. Poate că nu e timpul. Poate că îl voi primi la o dată viitoare. Dar acum e, oricum, altfel. Acum, în locul întrebărilor și îndoielilor, îi duc bunicii o icoană cu Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop.