Primul film, „Bogății”, în regia și interpretarea lui Andrej Šepetkovski, este o producție sârbească ce pornește de la o invitație neașteptată. Regizorul din Belgrad este chemat în America de un unchi foarte bogat. Gândește că ar putea primi o avere – dar primește o misiune: aceea de a documenta istoria trăită de străbunicul său, Simo, și de fratele acestuia, emigranți în America și voluntari plecați pe front în Primul Război Mondial.

„Pe cine mai interesează viața unui țăran din Banija de acum peste o sută de ani?”, se întreabă inițial. Fără să-și imagineze că va deveni primul interesat. Fără să-și imagineze cum traiul unui om aparent obișnuit poate păstra în el istoria unei familii, a unei comunități, a unui popor.

Andrej Šepetkovski își caută rădăcinile, vorbește cu rudele, adună amintiri. Reface, pas cu pas, drumul familiei. Și îl găsește în istoria cea mare. Căci izbucnirea Primului Război Mondial îi pune pe sârbii plecați în America în fața unei dileme cumplite: dacă se întorc acasă, există riscul să fie recrutați în armata austro-ungară. „Merită să ucizi? Omul e om. Poate că ne vom ucide propriul vecin, un sârb din armata lor”. Întrebarea nu mai este doar despre război, ci despre conștiință, despre onoare și despre ceea ce nu poți face nici măcar atunci când împrejurările te obligă. În acest moment, filmul capătă și o dimensiune intimă, prin scrisoarea soției lui Simo, care abia născuse: „Fă ce-ți spune inima că e drept. Nu-ți face griji pentru noi. Ne aperi cel mai bine prin bunătatea și onoarea ta. Orice ai hotărî, sunt alături de tine”.

Tema Festivalului, „aproapele meu”, se prezintă astfel în mai multe cercuri concentrice: familia mare, soția care îl susține pe Simo, comunitatea sârbilor din America, oamenii care își păstrează credința împreună, vecinul care ar putea deveni dușman pe front. Important devine și contrastul dintre mândrie și teamă. Regizorul admiră jertfa străbunilor dar, când se gândește la propriul fiu și la o posibilă confruntare armată, nu mai poate privi războiul doar prin eroismul trecutului.

Totuși, rămâne impresionantă decizia a peste 10 mii de voluntari să plece din America spre frontul din Tesalonic, pentru a lupta și a dobândi eliberarea. Și rămân deschise întrebările: „Dar ce le-a dat strămoșilor noștri atâta dorință de a se jertfi? Unde se află taina unei iubiri atât de mari?”...

De la jurnalul unei familii și al unui neam, am trecut la jurnalul unei singure femei care cuprinde în ea lumea întreagă, încă de la Creație. „Alter... Eva”, scurtmetrajul regizat de Cristina Chirvase, nu ne propune o narațiune în sensul obișnuit, cu personaje și întâmplări care se succed după o logică ușor de urmărit. Este, mai degrabă, un eseu cinematografic construit din imagini cotidiene și din gândurile unei femei.

Iar imaginile acestea au un punct comun: liftul. O vedem pe Eva în mișcare, urcând, coborând, oprindu-se, rămânând uneori blocată. De la numele pe care îl poartă la întrebări despre feminitate, libertate, păcat, singurătate și iubire, Eva pare să caute o ieșire din propriile tipare, din măștile pe care le poartă și din felul în care s-a obișnuit să privească viața de la distanță.

„M-am hotărât că nu mai vreau să fiu doar un simplu spectator al vieții mele. Lumea e emoționant de vie, asta e frumusețea ei!” – devine una dintre cele mai importante mărturisiri ale filmului. Și-atunci, din toată viața ei cea ocupată, din toată puterea ei de-a face totul singură, din tot feminismul care uită, uneori, de feminitate, își amintește că există dragoste. „Aceea care nu cade niciodată.”

Ca femeie – o Evă și eu –, mă gândesc la Eva și la tot aproapele meu. Cât de mult pot rămâne în conflict cu omul de lângă mine? Cât de mult ne putem refugia, fiecare dintre noi, în singurătate? Și cât de importantă este dragostea pentru a ieși din această înstrăinare?

Unele gânduri s-au limpezit în ultima proiecție a serii, „Biruința inimii”, în regia lui Anthony D’Ambrosio. Într-un cu totul alt registru, într-un jurnal al celor 14 zile, am privit drama inspirată din viața Sfântului Maximilian Kolbe. Dacă majoritatea istorisirilor se încheie în momentul în care acesta se oferă voluntar să ia locul unui prizonier în buncărul foamei de la Auschwitz, povestea filmului începe chiar acolo. În „Biruința Inimii”, Sfântul Kolbe li se alătură celor nouă bărbați și luptă pentru a menține fraternitatea, credința, rugăciunea și demnitatea.

Într-un loc în care oamenii sunt dezumanizați, suferința se trăiește cu fiecare respirație. Având istorii, convingeri și credințe diferite, pot ajunge să se sfâșie – și chiar să se mănânce, la propriu. Dar tocmai de aceea un aproape al lor s-a oferit să facă parte din grupul celor zece. Nu doar să salveze efectiv pe unul, care nu a mai fost întemnițat – ci și pe restul nouă, ajunși cu el în celulă: „Murim, dar nu avem a muri ca animalele. Putem muri ca bărbați, privind spre Dumnezeu”.

Unii se revoltă, alții se prăbușesc, unii își pierd nădejdea. Dar toți învață să cânte, să se roage, să își deschidă inimile. Filmul nu ascunde îndoiala că „ne-a abandonat Dumnezeu”, nici acuzele și întrebările adresate Divinității. Credința nu apare ca o stare de liniște neclintită, ci este trăită ca o luptă dusă în mijlocul fricii, a durerii și a neputinței. Din vinovății conștientizate și mărturisiri sincere vin iertarea și dezlegarea de păcate.

„Nu renunța. Termină cursa!” este unul dintre îndemnurile care te pot scoate din deznădejde. Iar cursa nu înseamnă ieșirea în viață din celula morții, ci ieșirea din viață cu biruință. „Am luptat lupta cea bună. Am terminat cursa. Suntem liberi.”

Ideea se întărește patru ani mai târziu, când scrisoarea unuia dintre întemnițați ajunge la iubita lui: „Vreau să știi că, cumva, în acest final urât, noi am triumfat. Îmi ofer suferința pentru tine și pentru viitorii tăi copii.”

Triumful nu este al celui care a scăpat de suferință, ci al celui care nu a lăsat suferința să-i răpească iubirea. Triumful nu este unul asupra morții fizice, ci asupra încercării de a dezumaniza omul. Iar aproapele devine, în drama aceasta de două ore și de o întreagă istorie, cel pentru care alegi să nu te salvezi doar pe tine.