Documentarul „Aproapele nostru” a prezentat, în 24 de minute, șapte mini-interviuri și multiple definiții ale aproapelui. Ale omului din fața noastră apărut, uneori, să ne salveze – sau pe care suntem chemați să-l ajutăm. Vedem aproapele în tatăl care, prin donarea unui rinichi, oferă fiului o nouă șansă la viață. Vedem în aproapele copilul pe care ții cu tot dinadinsul să-l cunoști atunci când se va naște, chiar dacă tu ai fost grav rănit și urmează să-ți petreci restul vieții în scaun cu rotile. Vedem în aproapele toți elevii pe care nu-i poți cunoaște cu ochii trupești, dar pe care îi înveți, zi de zi, despre Dumnezeu. Vedem în aproapele preoții care, cu vorba și cu fapta, împletesc slujirea, dragostea, milostenia.

Răul există, nu poate fi negat, dar atunci când stai între oameni buni, ai mai multă nădejde că poți înmulți binele. De aceea, Alexandru Ionescu, producătorul filmului și președintele Asociației „Bucurie în dar”, explică „rețeta lui de succes”: „M-am înconjurat de oameni buni, pentru că îmi doresc să fiu ca ei”.

Regia și imaginea primului documentar poartă semnătura lui Andrei Coruț, pe care îl regăsim și în echipa următorului film. El semnează imaginea, alături de realizatoarea Ileana Gaiță. Cei doi ne aduc în „Casa cu îngeri de la Râșnov”, să-i cunoaștem pe Maria, Nectarie, Xenia, Ioan, Parascheva, Teodor, Spiridon, Porfirie, Nicolae, Anastasia, Gavriil. Adică, pe pruncii preotesei Elena Lavinia și ai părintelui Marius Istrate. Povestea familiei se construiește în jurul unei alegeri: după primii copii, părinții nu au privit venirea celorlalți ca pe o decizie calculată în termenii confortului, ci au lăsat loc voii lui Dumnezeu. „Pe care să nu-l fi făcut?”, se întreabă tatăl, atunci când primește vreun „reproș” social. „Toți sunt drăgălași, toți sunt plini de lumină. Fiecare vine cu darul, cu bucuria lui, cu lucrarea lui în această lume.” Într-o familie numeroasă, dragostea nu se împarte, ci se înmulțește. Aici, găsești pe aproapele la fiecare pas.

Din casa părintelui Istrate, am urmat „Calea” – pentru a cunoaște un alt preot tânăr, tată, preocupat să rezolve probleme lumești prin propria sa voie. Întâmplarea din cel de-al treilea film românesc o cunoșteam deja, în varianta ei scrisă de Arhimandritul Nicodim Petre. Asta nu înseamnă că n-am plâns de-a lungul vizionării scurtmetrajului produs de Valentin Burlacu, în regia Crenguței Pînzaru. Am plâns asistând la schimbarea de perspectivă. La întâlnirea aparent întâmplătoare a părintelui tânăr cu un preot în vârstă. La felul în care a lucrat Dumnezeu în viața fiecăruia dintre ei.

Pornit la drum pentru a cere schimbarea parohiei, părintele cel tânăr întâlnește și ascultă mărturia părintelui în vârstă. Un părinte care acum doi ani avea cancer și a fost trimis de la spital să moară acasă. Avea să moară în casa lui de-o viață... parohia din care, după 30 de ani, și-ar fi dorit să plece pentru un minim confort la bătrânețe. Medicii i-au mai dat cinci zile de viață dar, după cele cinci zile, a început să se simtă mai bine. Apoi, a aflat și motivul: „Aproape tot satul se roagă să vă faceți bine. La bădia Toader, în fiecare seară se adună câte 15 oameni și citesc la Psaltire. La mătușa Maria se adună femeile și citesc Paraclisul Maicii Domnului. Iar la biserică, cântărețul și cu Petre Pălimaru citesc Vecernia, părinte, și se roagă și ei cu ceilalți oameni. Jumătate de sat postește ca să vă faceți bine. O să vă faceți bine, părinte!”, îi spune cu toată credința o femeie din sat.

Aici se întâlnesc povestea personală a preotului bătrân și tema festivalului, „Aproapele meu”. Aproapele nu este doar cineva căruia îi oferim ajutor, ci este și cel prin care noi înșine putem primi putere, sprijin și motive să mergem mai departe. Iar darul acesta este fără de preț. „Nu mai vreau să plec din parohia mea. Stau să le întorc oamenilor binele pe care mi l-au făcut. Să le dau dragostea mea. Cât oi trăi, eu nu mai plec de acolo!”

Preotul cel tânăr primește lecția și încredințarea voii lui Dumnezeu. Întoarcerea în comunitatea cea mică și uitată de lume devine, astfel, alegerea de a rămâne cu toată inima alături de cei care deveniseră, în timp, aproapele său.

După trei producții românești, seara a continuat cu două filme georgiene, ambele în regia lui George Ovashvili.

„Frumoasa Elena” a avut-o și pe frumoasa actriță din rolul principal, Natia Chikviladze, prezentă în sală. După 5 ani de studiu la New York, Elena se întoarce în Tbilisi, orașul său natal. Cândva familiar, locul îi e acum străin – și e o provocare pentru ea să se descopere pe sine și să găsească răspunsuri la marile întrebări ale vieții.

Întâlnirea cu regizorul de film Gabo devine începutul unei aventuri care ne poartă în mințile și inimile unui bărbat și ale unei femei, ale unui suflet bătrân și ale unui suflet tânăr. Filmul construiește, astfel, o relație între ficțiune și viață. Cei care caută un subiect pentru un film ajung să fie atinși de povestea pe care o descoperă, până când granița dintre ceea ce observă și ceea ce trăiesc pare să se estompeze. Personajele par să caute apropierea, dar nu reușesc întotdeauna să se întâlnească prin cuvinte. E interesantă și dorința ca personajele să vorbească „așa, ca noi” – ca și cum autenticitatea dialogului ar fi ea însăși o problemă. Dar tocmai asta se dorește: „Un film despre dragoste și lipsa dragostei. Despre golul de comunicare în lumea modernă”.

În raport cu tema festivalului, mă întreb: cât de mult îl cunoaștem, de fapt, pe cel de lângă noi? Și cât din suferința lui rămâne nevăzută până când ajungem să o întâlnim?

Iar întrebările nu se opresc, mai ales că urmează „Luna este tatăl meu” – o căutare a legăturii pierdute, un film despre abandon, furie, violență și necunoscut.

Acțiunea, bazată pe fapte reale, este plasată în Georgia anului 1991. Îl are în centrul atenției pe Toma, un copil cu prea multe probleme la școală și în familie pentru cei 12 ani ai săi. Un copil care-și revede tatăl după 10 ani și care se recunoaște în descrierile lui despre furie, dar mai ales despre lună.

Simbolul lunii leagă generațiile. Căci Toma a văzut mereu în lună chipul tatălui său. Iar tatăl, când era mic și supărat pe lună că îl urmărește, a înțeles de la părintele său că, prin lumina sa, îl ajută să nu se rătăcească. „Un părinte e așa. El își conduce copilul înainte, luminându-i calea.” E lecția prin care Toma primește un reper. Căci tatăl îl lasă în întuneric și-l pune în fața unei situații care adâncește singurătatea și durerea lui Toma. Tatăl dispare la fel cum a venit. Brusc. Dureros. Într-un mod cu totul neașteptat. Frustrant! Să-ți vină să împuști spre lună. Dar... „Nu poți ucide luna, Toma. Nimeni nu poate”. Iar Toma are în continuare nevoie de lumină și de călăuzire.

Mai e nevoie de o încheiere? Nici nu mai știu. Privesc spre lună și-mi răsar în suflet toate întrebările. Eu ce fac pentru aproapele meu? Îl recunosc? Îmi pasă de el? Îl înțeleg? Cât de aproape sunt, în realitate, de aproapele meu? Oare luna ce povestește despre noi și despre toate tentativele noastre de a o ucide?