Dimineața celei de-a patra zile de Festival a fost una aparte, cu o serie de scurtmetraje foarte diferite. „Ca un cântec despre viață, dar altfel”, am trecut de la broderiile femeilor de la sat, privite ca mărturisiri tăcute ale unei vieți cu bucurii, dureri și rezistență, la un mic joc al apropierii și al ezitării, construit în „Îndrăzneală și impas”. Totul, în jurul unui simplu pix. Un gest repetat, o tăcere și, în cele din urmă, o scuză: „Ia-l, te rog, iartă-mă! E mai complicat decât am crezut”. Da. E greu și un început de relație, d-apoi o relație...

Greu și frumos a fost, din nou, de revăzut „Alter... Eva” – dar despre zbuciumul și gândurile femeii moderne am vorbit deja, căci filmul a fost prezentat și ieri.

În „Micul înger”, întâlnirea Mayei cu propria copilărie a devenit o formă de sprijin și de împăcare cu sine. Din păcate, și o acceptare a faptului că părinții îți pot întoarce spatele atunci când crești și nu mai răspunzi așteptărilor pe care și le-au proiectat. Eu sper, însă, ca și în cazul îngerilor, că mamele nu se arată întotdeauna, dar veghează.

În „Dogma '71”, o tânără ajunge să discute despre credință cu un criminal în serie, care pare să nu-și mai găsească locul într-o lume în care Dumnezeu ar putea avea un rost. Fata îi vorbește despre prietenia dintre un preot și un ateu, doi vecini cu opinii diferite, dar care se înțeleg și se respectă. Un exemplu simplu prin care încearcă să-i arate că diferențele de credință nu trebuie să ne despartă și că putem conviețui fără să ne anulăm unii pe alții. Cu atât mai mult, fără să ne ucidem unii pe alții.

De la ideea morții, am ajuns în „Casa neagră”, asistând la efortul unui medic de a stabili un dialog cu mama unui copil care i-a fost pacient și care nu a mai ieșit viu din spital. În fața durerii, niciun plic cu bani nu-și mai are utilitatea. Pentru că o șpagă dată înaintea operației nu mai întoarce pe nimeni din morți.

Ce bine ar fi dacă am învăța să iubim și să apreciem viața! Să vedem tot frumosul care ne înconjoară și să-l pipăim! „Dincolo de mai aproape” ne-a ajutat să conștientizăm că putem fi orbi chiar dacă vedem. Iar a vedea înseamnă a fi prezent și a înțelege realmente ce e în fața noastră. Cu toate simțurile.

Așa trebuie să și iubim. Căci un ajutor concret oferit aproapelui, îmbinat cu rugăciunea, poate salva vieți și trezi conștiințe. Ca-n „Pustnicul”. Lucian, pasionat de aventuri pe munte și de ATV-uri, are un accident. Este găsit de Gabriel în ultimul moment și dus în chilia părintelui Ilarie. Pentru că, uneori, drumul către o altă lume începe în apropierea morții. „Sunt viu, părinte! Sunt viu!”

După dimineața cu scurtmetraje, tema Festivalului „Quo Vadis”, „aproapele meu”, a fost conturată în două drame: „Între granițe” și „Moise Etiopianul”.

Scenaristul și regizorul Stephen Mark Freiburger a oferit publicului o poveste adevărată despre refugiu și discriminare, despre rasism și umilințe mărunte, despre lupta de a încerca să-ți reconstruiești viața fără a-ți pierde identitatea. „Între granițe” ne-a purtat din Azerbaidjanul anului 1988, când a izbucnit conflictul armat dintre armeni și azeri, până în Rusia și, mai apoi, în Statele Unite – într-o sală de judecată.

„Suntem armeni prin sânge, dar Azerbaidjanul este casa noastră.” Mărturia aceasta e înduioșătoare. Și, în egală măsură, cutremurătoare. La fel ca întrebarea: „Cum să pleci din singura casă pe care ai cunoscut-o vreodată?”. Și totuși, pleci. Dar plecarea familiei Petrosyan e departe de a însemna sfârșitul încercărilor. În Rusia, descoperă o altă formă de ostilitate. Nu mai sunt amenințările directe ale conflictului armat, ci umilințele repetate, privirile și vorbele celor care le transmit că nu sunt bineveniți. „Doar pentru că ești aici, nu înseamnă că ești una de-a noastră. Repetă după mine: sunt mai tăcută decât apa și mai plecată decât iarba.” Rasismul nu are întotdeauna chipul violenței. Uneori, este tăcut, persistent și se strecoară în fiecare zi, până când simplul fapt de a trăi într-un loc devine o luptă.

În mijlocul acestor încercări, în plin comunism, se descoperă credința – o sursă de pace și o alegere personală. Cu Hristos – un refugiat și El – se trece mai ușor prin încercări, iar cu sprijinul oamenilor din Biserică se creează o comunitate. Și o oportunitate de a ajunge în America. De a rămâne acolo.

Dar viza membrilor familiei Petrosyan a expirat, procesul de azil durează mult și-o avocată înțepată pledează contra lor, dorindu-și să-i vadă în avion, înapoi spre Rusia. Ar fi culmea... m-am gândit pe parcursul întregului film, privind spre judecătorul american cu trăsături de chinez. Culmea să decidă altfel decât a făcut-o, într-un final. Și nu mi-a înșelat așteptările. Căci a vorbit despre o națiune a libertății, luminii și compasiunii. Și-a încheiat: „E privilegiul meu să fiu prima persoană care vă urează bun venit Acasă!”.

Rămânem în Statele Unite pentru ultimul film al serii, „Moise Etiopianul”, în regia Yelenei Popovic. Rămânem într-o lume cu totul diferită: cea a bandelor, a armelor, a drogurilor și a răzbunării, în Chicago-ul zilelor noastre.

Dincolo de această lume violentă, filmul spune o poveste despre pocăință. Despre un om care începe să se întrebe dacă mai poate ieși din viața pe care a dus-o până atunci.

Malik este un personaj temut în lumea interlopă. Încă din copilărie a vrut să facă dreptate – dar cum să mai vorbești despre dreptate când trăiești din droguri, arme și răzbunare? Într-o discuție plină de sinceritate cu bunica lui, aceasta își mărturisește marele regret despre felul în care l-a crescut. „E vina mea, fiule. N-am făcut destul. Te-am dezamăgit”. Îi vorbește despre rugăciune, despre Viața Viitoare, despre Rai. Îi dă o iconiță și-i face cunoștință cu cel care îi va schimba destinul „Cine e acela?” „Un sfânt. Fost membru al unei bande. Ia și-l păstrează la tine. Să te ocrotească când mi se va împlini rugăciunea. Pentru ce te-ai rugat? Să mor înaintea ta.” Și moare bunica...

Malik ajunge în fața unor întrebări pe care nu le mai poate ocoli. „Cine scoate sabia, de sabie va pieri”. Deși continuă să fie prins în cercul violenței, cu fiecare întâlnire și fiecare semn al prezenței Sfântului Moise, ceva se schimbă în el. Ajunge la biserică, începe să citească despre viața acestuia, se roagă și se întreabă dacă poate fi iertat. „Dacă nu poți fi iertat, nu există iertare nici pentru mine, nici pentru nimeni altcineva. Dumnezeu iartă”, îl încurajează părintele. Iar cuvintele acestea par să-i deschidă o ușă pe care o credea închisă pentru totdeauna.

Unul dintre cele mai frumoase dialoguri este cel purtat cu Sfântul Moise, în care acesta îi spune: „Du-te și șezi în celula ta, iar celula ta te va învăța totul”. Nu este o rețetă pentru o schimbare rapidă, ci o chemare la oprire, la confruntarea cu sine, la pocăință și smerenie.

Iar schimbarea se vede, în cele din urmă, în alegerea lui Malik de a opri răzbunarea, de a face pace între bande și de a se preda poliției. În fața unui polițist corupt, refuză să intre din nou în jocul ofertelor și al înțelegerilor murdare. „Facă-se voia Domnului”, pare să fie acum răspunsul lui. „Am să mărturisesc doar păcatele mele.”

Și iată cum „aproapele meu” capătă o altă dimensiune. Pentru că aproapele este și omul pe care l-am condamnat deja pentru ceea ce a făcut. Omul despre care credem că nu se mai poate schimba, că nu mai are loc de întoarcere. Viața lui Malik, pusă în oglindă cu cea a Sfântului Moise Etiopianul, ne ajută să nu deznădăjduim. Să nu abandonăm lupta cea bună nici în cele mai grele momente.

Filmul ajunge la final, dar rugăciunea rămâne cu noi. Azi și pentru totdeauna: „Doamne, miluiește! Pomenește-ne! Pomenește-ne în Împărăția Ta!”.