„Preacuvioasă sfântă Maică Parascheva, Începusem cu ceva timp în urmă să îţi scriu o scrisoare în care să îmi cer iertare, că nu am participat niciodată la prăznuirea hramului tău. Şi... în timp ce îţi scriam, te auzeam în inimă cum mă chemai să vin la tine, spunându-mi că dacă îmi doresc cu adevărat, pot veni... că tu, mă ajuţi şi mă aştepţi cu dor nespus... Şi dorinţa a crescut în adâncul inimii mele, exponenţial, cerându-se neapărat împlinită... Deşi toate condiţiile de a putea porni la drum erau îndeplinite, am renunţat din comoditate, fariseism şi griji fabricate, nu reale... Însă când un sfânt te cheamă la el, nu este altă cale, decât a merge spre întâlnirea cu el.

Dumnezeu a lucrat astfel: mă întreabă un coleg de serviciu, ateu, dacă nu merg la Sfânta Parascheva la Iaşi şi eu îi spun că nu, că nu am cu cine, că nu am bani, că nu o sa rezist şi aşa mai departe. Însă el mă îndrumă spre un microbuz ce pleacă zilnic spre Iaşi la ora 6 dimineaţa din Deva. Ba îmi şi dă număr de telefon pentru a-mi rezerva loc şi îmi spune că mă împrumută el cu bani. Pe jumătate hotărâtă, mă gândeam cum să fac şi nu îmi venea să cred ce mi se întâmplă: prin colegul care altădată îmi vorbea tare neortodox, acum îmi vorbea Cuvioasa Parascheva şi chiar Dumnezeu şi, datorită intervenţiei lui, am plecat sâmbătă dimineaţa din Deva la Iaşi. Intrasem cu totul în tărâmul minunilor şi toate se rostogoleau cu uşurinţă, neavând nici măcar o piedică. Slavă lui Dumnezeu pentru toate şi pentru toţi!

Am plecat din Deva la ora 6 dimineaţa, sâmbătă, şi am ajuns în 13 octombrie în jurul orei 18 la Podul Cantemir (Podu Roşu, ziceau oamenii) şi de acolo era o coloană de pelerini ce se întindea pe o traiectorie lungă, aproximativ, de 6 km până la Cuvioasa.

Se înainta foarte încet, câţiva paşi, apoi stagnam destul de mult. Nu am mai măsurat distanţele, nu am mai cronometrat, am pierdut noţiunea timpului şi a spaţiului, din momentul în care am avut senzaţia că o să mă prăbuşesc de oboseală şi durere. De atunci Domnul m-a susţinut şi mi-a dat putere, prin harul Duhului Sfânt şi pentru rugăciunile Sfintei Parascheva. Acel marş spre sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva, de fapt, te smereşte în mod deosebit, îţi vezi toată nemernicia şi nimicnicia, păcatele şi micimea sufletească şi te determină să vrei să te depăşeşti, să fii mai bun şi cu ajutorul Domnului să devii sfânt.

„Am urcat treptele baldachinului împodobit cu flori, har şi lumină”

Un prieten din Iaşi, îmi trimitea mesaje, întrebându-mă unde am ajuns cu şirul şi i-am răspuns că de vreo trei ore străbătusem doar distanţa dintre trei blocuri. Când şi-a dat seama că înaintăm cu greu, îmi scrie că se va interesa de gazdă şi: „Am unde să îmi plec capul?”. Atunci m-am gândit că nu am unde, la propriu, dar... capul meu, s-a plecat în duh, pe pieptul tuturor celor cu care am stat la rând spre închinare la moaştele Sfintei Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, chiar şi pe pieptul ţiganilor veniţi în număr atât de mare- de apreciat jertfa lor-, pe pieptul batrânilor, al copiilor, al tinerilor şi al părinţilor, cu care am împreună-pătimit în marşul spre sfinţenie, păşind inimă lângă inimă, durere lângă durere, plâns lângă plâns, of lângă of, cântec lângă cântec, rugăciune în rugăciune, bucurie în bucurie şi dimpreună curăţindu-ne, ca aurul în topitoare, prin mijlocirea harului Duhului Sfant, pogorât în cascade asupra noastră.

Apoi, după un lung drum parcă pe tărâmul celălalt, după 16 ore de mers continuu mărturisesc că un prieten m-a băgat în faţă şi am mai scurtat aproximativ 4 ore. Îmi cer iertare de la toţi cei pe care i-am depăşit neloial şi neortodox, dar auzeam cuvintele Mântuitorului: „Împărăţia Cerurilor se ia cu asalt!”. Am urcat treptele baldachinului împodobit cu flori, har şi lumină, unde se afla racla cu moaştele Preacuvioasei Maicii Parascheva, am pus într-o cutie mare pomelnicele mele şi ale colegilor, apoi capul meu s-a plecat ostenit, pe pieptul alb, înmiresmat şi înflorit de dragoste, al Maicii noastre preacuvioase Parascheva, care l-a mângâiat cu harul Duhului Sfânt ce izvora din inima ei curată, dându-mi alinare, pace, bucurie, dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, răbdare, trezvie şi tainică pregustare a dulcii miresme a Împărăţiei Cereşti. Eu o sărutam şi îi spuneam doar atât: Te iubesc, Te iubesc, Te iubesc!... Apoi am sărutat moaştele Sfîntului Teofil la care am mare evlavie şi deşi aş fi vrut sa mă fii lipit de raclă o veşnicie, m-am desprins cu greu din acea îmbrăţişare sfântă, plângând, cu gândul la zecile de mii de pelerini care aşteaptă cuminţi şi ei, acea întâlnire minunată...

Prezenţa mea la Hramul Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, a fost ca o Cină de Taină Sfântă oferită de Domnul Iisus Hristos întru cinstirea Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva şi a sfântului Teofil cel nebun pentru Hristos, Cină la care am participat cu toată fiinţa si dorinţa mea, dimpreună cu toţi închinătorii aduşi acolo de dragostea lui Dumnezeu şi a sfinţilor şi dimpreună cu toţi părinţii, moşii şi strămoşii noştri adormiţi în Domnul, ca o dimpreună împărtăşire euharistică a tuturor oamenilor cu sfinţii şi cu Domnul Hristos Însuşi...

La întoarcerea acasă, nu mai eram trup, eram doar suflet... Însuşi Domnul Iisus Hristos, pe drum, a odihnit capul meu, pe Preasfântul Său piept... Te iubesc sfânt, profund şi evlavios, dulce preafrumoasă Sfântă cuvioasă Maică Parascheva, multfolositoare şi multajutătoare.... Slavă lui Dumnezeu pentru toate...”

(Simona din Hunedoara, o închinătoare la moaştele proslăvite de Dumnezeu, ale Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva)