Daţi un canon pentru pierderea fecioriei?

Adică cum să dau un canon, eu personal dacă dau canon? Eu personal, sau ce învaţă Biserica în chestiunea aceasta?

Personal.

Dragă, mai întâi de toate canonul e necazul care vine după asta şi frământarea de conştiinţă. Eu personal nu prea scormonesc prin subteranele oamenilor, dar bineînţeles dacă omul mărturiseşte, îi dau canon pentru păcate de felul acesta doi ani de zile oprire de la Sfânta Împărtăşanie. Asta nu înseamnă că neapărat trebuie să treacă doi ani. Sfântul Ioan Gură de Aur are un cuvânt, în Comentariul la Epistola II către Corinteni, în care spune: „Pe mine nu mă interesează anii, ci mă interesează vindecarea. Dacă s-a vindecat, de ce să mai aşteptăm să treacă anii, şi dacă nu s-a  vindecat, ce folos că au trecut anii?”. Trebuie să găsim modalitatea să vedem în ce măsură omul se încadrează în împlinirea datoriilor pe care le are el în faţa lui Dumnezeu. Pentru că să ştiţi că păcatele nu trebuie categorisite după un şablon, ci trebuie categorisite după felul în care se raportează oamenii cu păcat la un lucru. De pildă, la mine a venit cândva un cetăţean din părţile Făgăraşului, şi zice către mine: „Părinte, eu am un păcat mare, mare de tot”. Şi eu când am auzit aşa, am zis: „Bine, dar ai putea totuşi să-l spui?” Şi a spus: „Da părinte, că îl ştie tot satul”. Şi să ştiţi că a fost ceva grav, într-adevăr grav: „Părinte, eu am omorât pe un fiu al meu”. Într-o
împrejurare în care el de fapt nu a dorit să omoare. S-a bătut cu soţia lui, copilul a intrat între ei – nici nu am mai întrebat: şi cum l-ai lovit? L-a lovit şi a murit. Şi a făcut omul nouă ani de închisoare. Şi m-am gândit: a făcut nouă ani de închisoare, ce să-i mai dau eu încă nouă ani sau nu ştiu ce? Mai ales că nu a vrut. Zic către el – în gândul meu am zis: îl las să se împărtăşească, am zis eu în gând dar nu i-am spus nimic: „La biserică mergi?” Zice: „Nu, părinte”. Şi asta o ştie tot satul, probabil. „Te rogi dimineaţa şi seara?” „Nu mă prea rog”. „Posteşti?” „Nu!” Şi am zis: „Acestea care le faci tu acum sunt mai mari decât acela care l-ai făcut, că acela l-ai făcut într-o clipă, dar acestea le faci, uite, zi de zi”. Aşa că lucrurile nu pot fi gândite numai aşa, că acesta-i păcatul cel mai mare. Păcatul cel mai mare e păcatul care-l faci, dacă-i vorba, păcatul în care eşti.

(Părintele Teofil Pârâian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teora, Bucureşti, 2007, p. 50)