De la o vreme (să tot fie un deceniu), au fost denunţate public abaterile Cuviosului Arsenie de la Prislop de la canonul stilistic bizantin, ba chiar unele „erezii” teologice care ar indica faptul că pictura vădeşte ceva străin Ortodoxiei. Precizăm încă de la început că, din punct de vedere iconografic, pictura Cuviosului Arsenie nu respectă erminia bizantină, adică Tradiţia Bisericii privind modul de reprezentare a Mântuitorului Iisus Hristos, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor. 

De ce a ales acel stil? 

La vremea respectivă, influenţele occidentalizante pătrunseseră adânc în pictura bisericească românească. Tocmai de aceea, trebuie să ținem cont de elementele stilistice ale educației academice de care Părintele Arsenie a beneficiat: arta italiană prerenascentistă, simbolismul francez, Art Nouveau etc. Cuviosul Arsenie de la Prislop a rămas ataşat canonului stilistic propriu perioadei interbelice în care s-a format.

În acest sens, trebuie luat în consideraţie faptul că, din secolul al XIX-lea, iconografia ortodoxă nu a mai urmat canoanelor estetice medievale, ci a fost puternic influenţată de neoclasicism şi Renaştere, mai ales prin picturile lui Tattarescu şi Grigorescu, care au pătruns în biserici. „Trebuie să avem această conştiinţă, că s-a consumat o ruptură cu trăirea religioasă a Bizanţului. Începând din secolele XVII-XVIII, treptat, dar masiv din secolul XIX, înlocuirea artei postbizantine cu cea de influenţă renascentistă a fost atât de agresivă, atât de puternică, încât putem vorbi de un abandon al tradiţiei. Secolul XX recuperează timid această tradiţie pe anumite segmente: puţină cântare psaltică, puţină icoană bizantină, puţină patristică[1]”.

Cuviosul Arsenie de la Prislop nu a dorit să se îndepărteze de erminia picturii bizantine. El a abordat acest curent artistic doar pentru că acesta se substituise canoanelor picturii tradiţionale. Profesorii săi, în frunte cu maestrul Costin, îi formau pe studenţi în acest stil. 

Părintele Arsenie a căutat să afle sursele erminiei bizantine. A plecat în Sfântul Munte, unde nu a găsit niciun îndrumător în deprinderea artei bizantine. În scrisoarea adresată Mitropolitului Nicolae Bălan, Cuviosul Arsenie mărturisea: „Mulţumindu-Vă pentru ajutorul ce l-am primit pentru petrecerea cu mult folos în Sf. Munte Athos, cu smerită plecare Vă rog să binevoiți a mă ajuta, ca îndată – fără întreruperea de vară – să-mi continui studiul cu pictura bizantină a icoanelor, pe care n-am putut-o deprinde în Sf. Munte din pricina lipsei de meșteri și a decăderii stilului. Singurul care mai avea meșteșugul poleitului vechi era un rus și plecase pe mai multă vreme în Bulgaria. Al doilea a venit din Munte de mai multă vreme și petrece la Schitul Darvari în București: Părintele Nicanor. La el mai pot învăța meșteșugul, fiindcă la școlile de pictură nu se mai știe. Părintele Nicanor, însă, îmi cere, în schimbul ostenelii, 25000 lei ca să mă învețe. Iar fiindcă la Schit nu mai sunt chilii libere, trebuie să stau în oraș cu cameră și masă, pentru care cred că m-aș ajunge cu 10000 până învăț meșteșugul. Deci, cu duhovnicească plecare, Vă rog să binevoiți a-mi vota acum bursa pe 1939-40, ca să pot pleca îndată la lucru[2]”.

Așadar, pictura Cuviosului Arsenie de la Prislop poate fi valorizată ca pictură religioasă cu influențe occidentale care se ancorează în curentul artistic al epocii. Din cauza decadenţei stilului şi a lipsei de maeştri pe lângă care ar fi vrut să ucenicească, Părintele Arsenie s-a mărginit la o pictură care nu are pretenţia de a fi canonică în sensul Tradiţiei bizantine.

De ce i-a pictat pe Francisc de Assisi şi pe Wulfila?

Cuviosul Arsenie de la Prislop i-a pictat, în Biserica din Drăgănescu, pe Francisc de Assisi şi pe Wulfila, episcopul goţilor, cu aureolă de sfinţi. Aici trebuie cercetat şi înţeles contextul. Cuviosul se confrunta cu o narațiune de largă circulație în epoca lui, fiindcă imaginea lui Francisc de Assisi a fost, până la sfârşitul secolului al XX-lea, aceea a unui „ortodox în catolicism[3]”.

La vremea respectivă, mulţi duhovnici din România îl considerau sfânt pe Francisc de Assisi. Chiar şi Cuviosul Părinte Arsenie Papacioc avea o imagine similară: „Referitor la sfinţii catolici, ei nu făceau dogmatică când trăiau. Dacă am face o comparaţie între Sfântul Serafim de Sarov şi Sfântul Francisc de Assisi, ei erau sfinţi prin rugăciune, prin lipsuri extraordinare, nu vorbeau de rău. Ei rămân de valoare[4]”. Cum ar putea fi receptat Cuviosul Părinte Arsenie Papacioc de către cei care lansează acuzaţii de filocatolicism sau ecumenism asupra Cuviosului Părinte Arsenie, după lectura acestui pasaj? O astfel de exprimare ar fi suficientă pentru a fi atacat tot atât de agresiv. Ediţia din 1998 a fost şi ea trecută prin cenzură, iar anumite pasaje, printre care şi cel citat, au fost omise în următoarele ediţii. Deja Francisc de Assisi nu mai era perceput ca în primul deceniu postdecembrist, iar un astfel de pasaj ar fi avut o rezonanţă negativă asupra imaginii Cuviosului Părinte Arsenie Papacioc.

Evident, pictura de la Drăgănescu n-a putut fi supusă aceloraşi reconsiderări. Ea a rămas în acelaşi loc, iar unii încearcă să evidenţieze în exces „rătăcirea” Cuviosului. Cum procedăm în acest caz? Utilizăm aceleaşi criterii pentru ambii duhovnici? Sau aplicăm măsuri diferite, pe unul supunându-l unui rechizitoriu dur, iar pe celălalt amnistiindu-l? Cineva exprima un punct de vedere onest: chiar şi marii Părinţi duhovniceşti pot avea greşeli în timpul vieţuirii lor pământeşti. Încadrate în context, însă, ideile şi faptele dobândesc un sens care i-ar putea face pe unii contestatari să renunţe la vehemenţa denunţului şi să acorde circumstanţe atenuante.

Cuviosul Arsenie de la Prislop s-a format într-o perioadă în care Francisc de Assisi beneficia de o altfel de receptare faţă de cea de acum. Autoritatea academică a lui Nichifor Crainic, pe care Cuviosul îl aprecia, a impus o anumită percepţie în acest sens. În cursul de Teologie Mistică ţinut în 1935-1936, Nichifor Crainic propunea imaginea cu care va forma generaţii întregi de studenţi teologi: „Un doctor francez Imbert a făcut un studiu asupra fenomenelor accesorii ale stigmatelor. Cunoaşteţi astfel de minuni, care apar din veacul al XIII-lea încoace; cel dintâi care a primit stigmatele este Sf. Francisc de Assisi, în minunea aşa de cunoscută şi atât de pictată de toţi pictorii Renaşterii[5]”.

Nu doar Nichifor Crainic îl considera sfânt pe Francisc de Assisi, ci şi Profesorul Ioan Gh. Savin, titularul catedrei de Apologetică de la Facultatea de Teologie din Chişinău (1927-1941) şi din Bucureşti (1941-1947), ilustrându-l ca fiind un „mare mistic al Bisericii creştine”. „Prezentarea cât mai amănunţită a vieţii Sf. Francisc de Assisi e cu atât mai necesară, cu cât viaţa lui e aproape toată opera lui. Căci sunt puţine personagii în Biserica creştină, care să-şi fi pus drept ţintă a vieţii sale: trăirea deplină a Evangheliei, imitarea Mântuitorului Iisus Hristos, până acolo, încât a şi fost numit de către biografii săi, cu oarecare exagerare, al doilea Hristos, «Alter Christus» Prin cunoaşterea acestei vieţi a lui Francisc din Assisi se dezleagă, de fapt, atâtea pentru aparentele controverse şi dispute ale vieţuirii creştine ca înalta atitudine spirituală, cum este vieţuirea mistică, care, în Sf. Francisc uneşte sărăcia materială totală cu bogăţia spirituală, lepădarea de lume cu bucuria de a fi în lume, dominarea deplină asupra simţurilor cu gustarea negrăită a frumuseţilor pe care le oferă natura; independenţa personală cea mai puternică, cu supunerea disciplinară totală; iubirea cea mai larg cuprinzătoare, cu castitatea cea mai ideală, ignoranţa livrească cea mai uluitoare, cu înţelepciunea cea mai edificatoare, care toate sunt trăite, gustate şi realizate în acest mare mistic al Bisericii creştine[6]”.

De asemenea, ar trebui menţionat că ediţia din 1996 a cărţii Profesorului Ioan Gh. Savin a avut binecuvântarea Mitropolitului Antonie Plămădeală, ceea ce indică o arie destul de întinsă a receptării favorabile a lui Francisc de Assisi în mediul bisericesc. Adăugăm şi faptul că de aceeaşi receptare favorabilă se bucura şi Wulfila, episcopul goţilor. Cunoscând acest context, se poate vorbi mult mai liniştit despre influenţele decelabile în pictura Cuviosului Părinte Arsenie şi în scrierile Cuviosului Părinte Arsenie Papacioc. Receptarea lui Francisc de Assisi ca înşelat se va generaliza în România odată cu traducerea cărţii Sfântului Ignatie Briancianinov, „Despre înşelare”, de către Schitul românesc Lacu din Muntele Athos, în 1999.

Aşadar, în primul deceniu postdecembrist, imaginea lui Francisc de Assisi era aceeaşi cu cea pe care o cunoşteau şi Părinţii duhovniceşti amintiţi. Astfel se explică cum în ediţia din 1998 a volumului „Ne vorbeşte Părintele Arsenie Papacioc (III)” apar referinţele la Francisc de Assisi ca sfânt, iar în ediţiile ulterioare aceste pasaje sunt eliminate, fiindcă deveniseră discutabile în lumina noii receptări impuse de lectura volumului „Despre înşelare”, unde Sfântul Ignatie îl descria astfel: „În pustnicie, au ajuns, asemenea lui Malpas, la cea mai vârtoasă înşelare demonică Francisc de Assisi, Ignatiu de Loyola şi alţi nevoitori ai latinilor (după căderea Bisericii de Apus de la cea din Răsărit), recunoscuţi de ei ca sfinţi[7]”.

Concluzii

Fără înţelegerea contextului formării Cuviosului Arsenie de la Prislop, nu putem evalua just pictura de la Biserica Drăgănescu. Tocmai pentru că unii, care nu au nici competenţa şi nici instrumentele exprimării în acest domeniu, s-au aventurat să judece pictura Părintelui în afara contextului, au ajuns la concluzii false. În lumina acestor minime lămuriri, descoperim că acuzaţiile de filocatolicism şi ecumenism sunt total nefondate.