Pe Raftul Denisei, în Humanitas Fiction, o nouă carte. Cine nu a citit Tatuatorul de la Auschwitz (Humanitas, 2018 și 2019) cu întreaga sa construcție de rezistență umană, cu incredibila desprindere de rău prin iubire și analiza morală asupra supraviețuirii (al cărei exeget brut este Primo Levi, de-acum împrietenit și în limba română cu iubitorii de literatură) poate avea în lectura acestei cărți un prim exercițiu de etică a Holocaustului. 

Personajul central, Cilka, o tânără evreică slovacă (Cecilia Cilka Klein), trăiește drama acuzării colaborării cu dușmanul nazist în lagăr. Apăruse fugitiv în primul roman al autoarei, Tatuatorul, pe care-l desprinsese din realitățile trăite de Lale Sokolov. Îl cunoaște în 2003 și scrie un scenariu, premiat îmi pare în 2016 și dezvoltat în roman. Din experiența aceea, cumulată cu o enorm de mare muncă de documentare, se naște dramatica poveste subtitrată ca fiind: „roman bazat pe o poveste adevărată despre supraviețuire și iubire”.

Călătoria Cilkăi este despre pierderea tinereții și recuperarea ei. Despre uciderea din culpă a sufletului unor oameni. Purtând culpa colaborării cu naziștii – care o violaseră repetat și o așezaseră șefă peste nefericitul Bloc al agonicilor din care camioanele purtau spre camera de gazare femeile muribunde (inclusiv pe mama sa) – în februarie 1945 este deferită falsei justiții sovietice, mutată la Închisoarea Montelupich (Cracovia) și apoi trimisă – pentru cincisprezece ani, cu insinuări asupra unor tentative de spionaj doar pentru că știa să vorbească în câteva limbi – la Vorkuta. 160 de km nord de Cercul Polar de Nord (1900 de km de măreața Moscovă).

Drumul, așezarea în viața neviață a lagărului, drama violării repetate de către hidoșii deținuți de drept comun cu tot soiul de drepturi inventate, condițiile inumane și terifianta frică de a nu-i fi descoperită presupusa trădare a supraviețuirii din Lagărul nazist (unul din personajele feminine pune mereu presiune pe subiect, dându-i de fapt energia să înfrunte viața), fac din Cilka un simbol de luptă. Cu sine, cu sistemul și moartea. Grupul femeilor din lagăr, remarcabila icoană umană a doctoriței, Josia și fiica ei Nastia – un soi de zână Clopoțel într-o vale a morții înghețate, teribilele personaje ale lagărului – inclusiv raza de lumină care este soția Comandantului – toate alcătuiesc  o lume incredibilă nouă. Când se ivește iubirea adevărată – mereu în tensiunea-limită de a o pierde – Cilka devine femeia luptătoare pentru tot ce înseamnă Femeie. Din când în când flash-uri din vechea viață revin în memoria copilei devenită femeie.

Plecată la 16 ani prin abuziva deportare nazistă, Cilka reprezintă, în fond, femeia abuzată de sisteme politice, administrative și aruncată la îndemâna oricărui personaj abuzator din cuprinsul iadului pe care îl reprezintă orice spațiu concentraționar. Impresionant este cum scriitoarea neo-zeelandeză reușește să îmbine istoria reală cu scriitura fără ca vreuna din laturi să scadă valoarea celeilalte. Trecând pe rând prin experiența de asistentă în spital, la maternitate, în sălile spitalului de boli infecțioase (unde tifosul face ravagii), apoi pe ambulanța spitalului din Lagăr, Cilka ne ține o lecție despre viață, curaj și valorile inalienabile ale omeniei. Pe alocuri disperare și depresia valorilor. Dar în miezul de duh al cărții Omul ca om liber. Inalienabil. În fața răului și celor care-și acoperă, până azi, cu documente validate de rău, existența într-o abjectă justiție umană.  În alcătuirea Călătoriei Cilkăi efortul scriitoarei de a ne ține atenți la suferință și despotismul morții pare minor pe lângă realitate. E o teribilă lecție despre echivalențele răului ideologic, despre contorsionarea adevărului și despre practica dublei măsuri în ce privește viața unui om ori în destinul unui popor.

Grijulie cu noi, autoarea, teribil de atentă în a nu răni sufletele noastre mai mult decât e nevoie pentru fi mai apoi vindecate, ne oferă alternativa iubirii ca desetare a răului din axul cardanic al istoriei. Dacă mă întreabă cineva dacă mi-a plăcut cartea, tac. Nu au cum să-ți placă astfel de cărți. Dar ele sunt de neocolit. Sunt parte integrantă a unei istorii pe care dacă nu o asumăm, fără ură și părtinire, se repetă. Un gând de gratitudine pentru traducătoare (Luana Schidu) care nu caută să intrige cu traducerea, ci să ne-o aducă aproape pe minunata fată-personaj, icoana reală a unei feminități evadate din iad. Cum trebuie menționat că două adaosuri de text (Nota autoarei și Informații suplimentare, pp. 379-388) precum și Postfața: Vorkuta – Iadul alb (semnată de Owen Matthews) vin să întregească plusul de istoricitate al unei vieți incredibile. Care de n-ar fi, nu s-ar povesti. Mulțumirile autoarei (pp. 403-406) ne-aduc aminte câtă muncă de documentare (inclusiv călătorii și lecturi obligatorii) stau în miezul a ceea ce autoarea numește a fi un roman bazat pe o poveste reală de dragoste.

Plecată de-acum în lumea drepților, Cilka cred că privește peste umărul nostru când îi recitim viața. E o femeie-lecție. Și ca ea milioane, victime ale abuzurilor, rănirilor, persecuțiilor. Personal cred că avem nevoie de astfel de cărți ca să deschidem ochii. Să înțelegem adevăratele suferințe. Și să începem să respectăm adevărul istoric. Uneori cu prețul unei dureri de suflet cumplite. Vindecate prin iubirea unor astfel de oameni. Când am închis cartea, Cilka ținea încă de mână pe Alexandr – personaj fictiv ca nume, dar nu ca esență. Pentru că, nu-i așa, dragostea, dragostea nu cade niciodată...

Sursa: tribuna.ro