În decembrie 1989 aveam 12 ani și mă aflam în satul meu natal Spermezeu de la poalele Munților Țibleș, pregătindu-mă cu mare bucurie pentru a interpreta rolul craiului Baltazar, unul dintre cei trei magi, în piesa de teatru popular „Viflaimul”, care se prezenta de către grupul de copii la casele gospodarilor, cu prilejul prăznuirii Nașterii Domnului, după o veche tradiție ardelenească, vie până în zilele noastre. La casa părintească nu aveam televizor și, oricum, după cum știu cei care au prins acele vremuri, la el se transmiteau, aproape tot timpul, odele aduse conducătorului comunist. Un vecin avea însă televizor și așa se face că acea atmosferă patriarhală și de ajun al Crăciunului a fost intensificată de vestea răsunătoare că a căzut Ceaușescu!

Ne-am strâns cu toții înaintea televizorului vecinului pentru a privi desfășurarea evenimentelor din București, transmise în direct. Emoția colectivă, făcându-ne să empatizăm cu mulțimile din capitală, să ne bucurăm împreună că, iată, se sfârșise cu regimul comunist. Țin minte cu deosebire momentul acela foarte impresionant când cei prezenți la TVR au rostit rugăciunea „Tatăl nostru”. Părea, într-adevăr, o descătușare de tot ce era samavolnic, fals și ateu, pentru a fi înlocuit de o vie solidaritate cu accente creștine. N-am să uit niciodată cum, în acel entuziasm general, badea Alexandru, numit de consăteni Crăiuțu, care stătea mai deoparte și nu participa la bucuria noastră, și-a făcut auzită vocea: „eh, a căzut o răutate, se vor ridica altele după ea”. Pe atunci, spuselor lui nu le-am acordat atenție, însă, pe măsură ce a trecut timpul, văzând ce se construiește pe jertfele acelor tineri, cuvintele sale căpătau tot mai mare greutate.

Într-adevăr, privind retrospectiv, ne putem întreba pe bună dreptate: ce s-a întâmplat cu acel moment de înălțătoare solidaritate? Ce s-a întâmplat cu pornirea curată și sinceră a atâtor tineri - și nu numai – de a a-și da viața pentru libertate? Ce s-a întâmplat cu inimile noastre între timp, de nu mai simțim în noi nevoia de a îngenunchea și a de a ne ruga Tatălui nostru, așa cum făceau mulțimile în 1989?

Vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania, într-o conferință despre „Jertfa tinerilor din Decembrie 1989 și ispitele societății post-comuniste” spunea că, deși nu se cunoaște adevărul despre acele evenimente și cu toate că nu știm cu de amănuntul biografia eroilor, ei „alcătuiesc un tot, iar acest tot se constituie într-o jertfă a neamului românesc pentru eliberarea lui de jugul comunist”. IPS Bartolomeu, el însuși aflat, în tinerețe, pe baricadele protestelor studențești pentru patrie și libertate, arăta că actul eroilor este o jertfă deoarece a fost un act conștient, deliberat, un răspuns dat sentimentului datoriei, în condițiile înfruntării unor forțe represive și criminale, și, încununând toate acestea, a fost o dăruire însoțită de renunțare: au renunțat la propria lor viață pentru viața în libertate a semenilor. 

Cu adevărat, eroii noștri din decembrie 1989 sunt din aceeași stirpe spirituală precum eroii de la Plevna, din 1877, precum eroii de la Mărășești și Oituz, din 1917 și precum eroii din temnițele comuniste. Țara, neamul și Biserica au supraviețuit, s-au întregit, și-au recăpătat libertatea și demnitatea pentru că au existat generații după generații care au crescut în această tradiție a iubirii și jertfelniciei, a conștiinței că există ceva mai înalt și mai prețios decât simpla existență materială, a conștiinței unui destin și drum colectiv într-o istorie ce nu poate fi traversată decât prin solidaritate.

Între timp, această conștiință a solidarității, a prețuirii neamului, țării și Bisericii, a jertfei pentru cauze înalte, s-a erodat puternic. Suntem mult mai individualiști, ne disprețuim mai mult țara și nu mai credem în destinul nostru colectiv. Lecția eroilor din decembrie 1989 ne spune că doar prin a fi gata să-ți dai viața pentru a dărui altora libertate și demnitate putem supraviețui ca neam și țară în acest veac. Este timpul să-i redescoperim și să-i cinstim cu adevărat pe eroii din decembrie 1989, urmându-i în acest duh de jertfelnicie curată, demnă și iubitoare.