În lucrarea sa, „I Love to You: Sketch for a Felicity Within History” (Routledge, 1996; traducere a originalului francez: J'aime à toi, 1992), renumita filozoafă și psihanalistă franceză Luce Irigaray (n. 1930), face următoarele afirmații de mare profunzime: „Naturalul, dincolo de diversitatea întruchipărilor sau modurilor sale de manifestare, se compune din două elemente: bărbătesc și femeiesc. Această împărțire nu este una secundară pentru natura umană. Ea traversează toate tărâmurile existenței. Fără diferența sexuală, viața pe pământ ar fi imposibilă. Ea reprezintă manifestarea și condiția creării și reproducerii vieții. Aerul și diferența sexuală ar putea constitui cele două dimensiuni esențiale pentru viață. A nu le lua în serios, ar fi o afacere morbidă. (...) Diferența sexuală este un dat natural imediat, fiind o componentă reală și ireductibilă a universalului. Întregul umanității este compus din femei și bărbați, și nimic altceva. (...) Cununia bărbatului cu femeia realizează domnia spiritului; fără ea, nu există spirit. Orice universal ce corespunde numai unui singur gen, sau pretinzând a fi neutru, păcătuiește împotriva spiritului. Iar păcatul împotriva spiritului este absolut. Orice altceva poate fi iertat. Păcatul împotriva spiritului se poate ivi din infidelitatea față de identitatea proprie sau din deposedarea celuilalt de intenționalitatea specifică genului său” (p. 47, 147).

Am ales să citez din acest important volum, întrucât ne oferă o perspectivă foarte utilă și actuală asupra mizei sau scopului pentru care suntem chemați la Referendumul din luna octombrie. Iar acest scop este conturat atât de eliminarea unei ambiguități semantice, cât și de șansa mărturisirii publice, o dată în plus, a unui adevăr pe care Hristos nu a ezitat să-l reafirme în fața fariseilor aflați într-o aporie matrimonială: „Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie” (Matei 19, 4).

Întâlnirea tandră dintre bărbat și femeie în orizontul agapic al ontologiei umane, precum și polarizarea acestei naturi în două genuri pentru a-și realiza deplina potențialitate a energiilor lor creative în Hristos, ne trimit la povestea creației și diversitatea ei intrinsecă. Survolând primele două capitole din cartea Facerii, observăm că Dumnezeu creează perechi complementare menite să lucreze împreună: cer și pământ, lumină și întuneric, seară și dimineață, uscat și ape, plante și animale - toate acestea atingându-și climaxul în crearea bărbatului și a femeii după chipul Său. Așa cum nunta din Cana Galileii este un ecou al făgăduinței lui Dumnezeu consemnată în cartea profetului Isaia, conform căreia în muntele Sion se va pregăti un ospăț mare pentru toate popoarele, „un ospăț cu vinuri bune, limpezite” (Isaia 25, 6), tot astfel, configurația bărbat și femeie, ne vorbește nu despre o simplă convenție sau aranjament social, ci despre frumusețea creației, despre Hristos și Biserică și, profetic, despre intenția lui Dumnezeu de a ne face părtași unui cer nou și pământ nou, așa cum se spune în Apocalipsa 21 și 22, unde Ierusalimul ceresc coboară pe pământ, ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Ori de câte ori, sub ochii și binecuvântarea Pantocratorului ce odihnește veghetor în cupola bisericii, are loc Taina Cununiei, cu acel moment sublim când dreptele mirilor se împreunează „sub specie aeternitatis”, se așază, în însăși inima unei lumi îndurerate și suspinânde (cf. Romani 8, 22), un simbol sau indicator care ne dezvăluie planul lui Dumnezeu în legătură cu întreaga Sa creație. Cununia dintre un bărbat și o femeie este un semn eshatologic în mijlocul istoriei, arătând spre acel moment când toate cele din cer și de pe pământ își vor găsi împlinirea și armonia desăvârșită în Hristos-Logosul. Tocmai de aceea, așa cum preciza un mare teolog britanic, N.T. Wright, căsătoria este o cruce grea, dar care va rămâne pentru totdeauna un act central în viața creștinului, și cu neputință de negociat.

Cu această perspectivă în minte, „să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte” (Evrei 12, 1), și să arătăm că Simbolul de credință pe care-l mărturisim în fiecare celebrare euharistică, nu este menit să rămână o simplă verbalizare a unor afirmații dogmatice, ci trebuie să fie transpus în fiecare gând, gest și cuvânt cotidian. Crezul nu ne aparține decât atunci când îl manifestăm prin faptă concretă, iar atitudinea față de o problemă în viața cetății, este inclusă în acest năvod al praxisului creștin autentic. Winston Churchill consemna, cu retorica-i imbatabilă, că atunci când vulturii tac, papagalii încep să trăncănescă. A nu vota, înseamnă o coborâre de la statutul de vultur. Înseamnă a fi părtaș la crearea unei breșe în sistemul constituțional românesc, ce poate fi exploatată de „cercetătorul acestui veac”, a cărui înțelepciune Dumnezeu a dovedit-o a fi nebună (I Corinteni 1, 20). Dar, cu aceeași nădejde ce-l învăpăia pe Sfântul Apostol Pavel (cf. Filipeni 1, 6), suntem încredințați că Dumnezeu, Cel ce a început lucrul cel bun întru noi, îl va duce la capăt.