Despre referendum. Din nou?

Categoric, unul dintre evenimentele cu cel mai mare impact în viaţa Bisericii a fost, anul trecut, referendumul despre clarificarea definiţiei căsătoriei în Constituţia României. Evaluat şi analizat cu seriozitate, el poate constitui, pentru orice cleric, un foarte bun punct de plecare pentru o dinamizare a pastoraţiei şi o revigorare a lucrării misionare. S-a scris mult pe această temă, inclusiv eu am alocat spaţii generoase în cadrul rubricii mele săptămânale. Dacă reiau acum acest subiect este pentru că îmi doresc o abordare „la rece” după ce, aparent, apele tulburi s-au mai limpezit. Am să încerc să formulez câteva concluzii.

Rezultatul referendumului nu reflectă atitudinea tuturor cetăţenilor români cu drept de vot vizavi de instituţia căsătoriei dintre „un bărbat şi o femeie”. Mai exact, faptul că cineva nu a fost la vot nu-l converteşte, automat, într-un simpatizant LGBT sau într-un susţinător al căsătoriilor dintre persoanele de acelaşi sex. Politicienii au înţeles acest lucru. Deşi unii dintre ei s-au repezit chiar a doua zi după referendum să anunţe iminenţa legalizării parteneriatelor civile, ulterior subiectul a fost „tras pe tuşă”. Au înţeles că nu există o majoritate a opiniei publice care să agreeze o astfel de lege. Sigur, asta nu înseamnă că, mai devreme sau mai târziu, nu vor relua subiectul. (O paranteză, că tot suntem la acest capitol: „Nu totul se poate legifera” – sună, şi în continuare, unul dintre argumentele celor ce se împotrivesc unei definiţii constituţionale a căsătoriei din perspectivă creştină. Sună straniu o astfel de atitudine în gura celor ce, simultan şi fără să aibă conştiinţa unei inconsecvenţe, se luptă cu îndârjire atât de mult pentru ca alte legi, precum cele din sfera justiţiei, să fie elaborate în spiritul şi în litera biblicului „să nu furi”).

S-a reproşat Bisericii că nu trebuia să se implice într-o acţiune – civică ori altfel – care cere şi o prezenţă la urne. Că Biserica nu poate activa ca un ONG. Iarăşi nu mă pot abţine să nu remarc faptul că, fără să aibă nici o secundă conştiinţa dublului standard, aceleaşi voci, din interiorul sau din afara ei, cer imperativ Bisericii să se pronunţe pe diferite chestiuni care au şi conotaţii politice. Când e tăcerea o soluţie? Şi când implicarea, luarea de poziţie? Cine sau ce trebuie să decidă acest lucru? Personal, cred că, dacă există un subiect de dezbatere publică ce nu implică adevăruri de credinţă, chiar dacă ar avea conotaţii de natură morală, nu este neapărat obligatorie exprimarea unei poziţii. Altminteri, dacă ne uităm la câte se întâmplă în societatea românească, în fiecare zi ar trebui să avem luări de poziţie publice din perspectivă creştină. La nivel personal, putem face aceasta, desigur. Doar să avem grijă să nu cădem în judecată, ci să ne exprimăm mai degrabă o durere cu privire la incidenţa unor fapte imorale. Dar nu putem implica Biserica, la nivel instituţional, în orice dispută, mai ales cu iz justiţiar. Avem ca model pe Însuşi Hristos: „Zis-a Lui cineva din mulţime: Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea. Iar El i-a zis: Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?” (Luca 12, 13-14). Nu este subiectul disputei de aici o nedreptate? Nu ştia Domnul care este adevărul şi cât i se cuvine din avere fiecăruia? Şi, totuşi, nu acceptă să intervină şi să tranşeze lucrurile, ci sugerează că unele probleme lumeşti sunt strict de competenţa celor „puşi” spre a le rezolva, îndemnând în schimb la a ne feri de „lăcomia de averi”.

Asta nu înseamnă – categoric, nu! – că ar trebui să ignorăm aceste maladii ale societăţii precum avortul, violenţa, divorţul, adulterul, corupţia, minciuna etc. Dimpotrivă. Tot mesajul pe care-l transmite Biserica are şi implicite sau explicite conotaţii de ordin moral. Dar dincolo de orice predică sau de orice mesaj, ideal ar fi ca toate faptele noastre să fie cu adevărat „lumină care luminează înaintea oamenilor” (cf. Matei 5, 16). E cel mai consistent mesaj pe care-l putem transmite împotriva lucrurilor urâte care se întâmplă în lume. Lumină versus întuneric - adică să mărim lumina care să alunge întunericul. Când vine însă vorba despre adevăruri fundamentale de credinţă, tăcerea este de neconceput. Iar faptul că Dumnezeu a rânduit ca o căsătorie să unească un bărbat şi o femeie ţine tocmai de esenţa învăţăturii biblice despre crearea omului. Încât, dacă prin cine ştie ce conjunctură, ar mai avea vreodată loc un referendum precum cel din 6-7 octombrie 2018, Biserica nu ar avea decât varianta aceleiaşi susţineri publice explicite, a unei implicări fără rezerve într-un astfel de demers.

Problema nu este, aşadar, dacă se cuvine ca Biserica să susţină acţiuni precum referendumul pentru clarificarea definiţiei căsătoriei, ci cum să facă acest lucru pe viitor. Iar aici, e adevărat, avem de învăţat din experienţa de anul trecut (ce-i drept, una în premieră istorică). Eu însumi îmi reproşez faptul că am fost pătimaş în anumite momente, că nu am reuşit mereu să mă ţin de un duh curat de mărturisire. Dar despre greşelile comise şi despre posibilele soluţii pentru ca, pe viitor, să putem mobiliza şi/ sau trezi conştiinţele măcar ale celor ce se declară parte din Biserică, în articolul următor.

De la același autor

Ultimele din categorie