Libertatea de a fi a lui Dumnezeu (Ioan 17, 1-13)

Una dintre cele mai mari libertăți aduse de Crucea Mântuitorului, rodind în Duhul Sfânt pe care-l așteptăm să răsară nu doar ca sărbătoare, ci drept realitate cotidiană, este Libertatea de a fi ai lui Dumnezeu.

Evangheliarul – cartea din care citim Evanghelia, textul folosit în fiecare zi în cultul Bisericii – ne întoarce brusc, în Duminica aceasta, în Grădina Ghetsimani. Într-un loc nu departe de acela unde, nu doar după Tradiție, ci și după cuvântul Scripturii, Domnul Hristos S-a înălțat la ceruri, pentru a se așeza de-a dreapta Tatălui. Cuvintele sunt asemenea unor hulubi de foc. Aprind zarea așteptării Pogorârii Duhului Sfânt și a umplerii de sens dumnezeiesc a vieților noastre. Ce spune Mântuitorul în clipele dinaintea vinderii sale (capitolul 18 de la Ioan începe cu trădarea și arestarea lui Iisus – Ioan, 18, 1-11) este repetat veșnic în textura de luciditate rostită a Bisericii: „Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Cel pe Care L-ai trimis, pe Iisus Hristos” (Ioan 17, 3). Cunoașterea lui Dumnezeu ca parte fundamentală fericirii, veșniciei. În timp acest adevăr rostit de Domnul Hristos a devenit fundament încercării fiecărui creștin în parte, generație după generație și fiecărei generații ca întreg, de a-și găsi fericirea în Dumnezeu. Hristos Domnul spune: „Le-am arătat Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Erau ai Tăi și Mi i-ai dat și au păzit cuvântul Tău...” (Ioan 17, 6), reamintindu-ne parcă modul în care a reunit Numele lui Dumnezeu (Elohim, Adonai, Yahve) într-un accesibil fiecăruia dintre noi: Tatăl Nostru! Pentru că, în fond, întreaga zdroabă a Mântuitorului nu este doar să ne apropie de Dumnezeu Tatăl, ci să ni-l facă adânc cunoscut. Și viața și lucrarea și pătimirea Sa și moartea și Învierea Sa nu sunt decât darurile prin care El ne face vădit pe Tatăl și pe noi, restaurați, ne reașează în dreapta Lui.

Pentru mulți cuvintele acestea par fără sens. Îi cred. În fond ele capătă sens numai dacă te scufunzi cu adevărat în apa limpede a Scripturii și nu o înjosești cu tulburarea minții tale. Cât de minunat scrie Sfântul Efrem Sirul:

Dacă năzuiești o viață dreaptă, luptă cu modestie, căci în afară de aceasta nu se întărește viața cea dreaptă. Călătorul care a pierdut începutul drumului se rătăcește într-o țară străină și cel care s-a îndepărtat de drumul celor smeriți nu va așeza cortul său în tabăra sfinților. Să faci toate faptele tale cu modestie și așa se va ridica la cer roada ta, căci mândria seamănă foarte mult cu copacul cel înalt, care a putrezit pentru totdeauna și crengile sale s-au rupt și cine urcă în acesta se zdrobește de la înălțime. (Sfântul Efrem Sirul, Erminii Scripturistice, Doxologia, Iași, 2018, p. 245)

Cu alte cuvinte, cunoașterea lui Dumnezeu nu ține de forța circumvoluțiunilor tale, ori de grămada de cărți citite, ori măcinate în roata agitată a unei rațiuni autosuficiente, dependente de rating și aplauze în platoul gâlcevii zilnice. E cunoașterea oferită prin asumarea și trăirea Numelui lui Dumnezeu, un adânc de taină în care Hristos se roagă să nu ne rătăcim. Căci nu câștigarea lumii de partea Sa este sensul Întrupării vădit în Rugăciunea din Ghetsimani – așa cum o citim în Duminica aceasta – ci rămânerea în ea a oamenilor-reper, a oamenilor-sfinți care țin lumea în căușul de Duh Sfânt al Proniei divine. Mântuitorul cere simplu, cum numai Dumnezeu poate vorbi cu Dumnezeu, poate agrăi cu Sine: „Tată Sfânt, păzește-i în Numele Tău, pe care Mi l-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi” (Ioan 17, 11b). Cu alte cuvinte, fă ca rodirea Numelui Tău în lume să fie dăruită prin unitatea lor, între ei, după Unitatea Noastră.

E sensul adânc al cunoașterii prin Biserică. Am tot ascultat oameni care-și hrănesc ura și suficiența jignind Biserica, luând peste picior Tradiția, ori ignorând cultura Așteptării crescută în preaplinul de Duh Sfânt al Bisericii. Așa cade mereu Biserica între inculți și oculți, rănită și minimalizată, redusă unei optici sașii, orbecăind în neputința lumii de a vedea Adevărul. Care este unul simplu, în plan uman. Una dintre cele mai mari libertăți aduse de Crucea Mântuitorului, rodind în Duhul Sfânt pe care-l așteptăm să răsară nu doar ca sărbătoare, ci drept realitate cotidiană, este Libertatea de a fi ai lui Dumnezeu. Disperarea batjocoritorilor a ajuns atât de departe, încât au scris să batjocorească, au rănit și contorsionat adevăruri, au prigonit și ucis, au ars cetăți și au aprins spiritele în revoluții fetide, corupând libertatea cu un egalitarism revanșard. Frivolizând iubirea. Viermuind ideologic în anatomia trupului omenesc, născut să poarte semnele de Mir ale Învierii.

Libertatea de a fi ai lui Dumnezeu este răspunsul Tatălui la ruga Fiului: „Nu-ți cer să-i iei din lume, ci să-i păzești de cel Rău. Ei nu sunt din lume, așa cum Eu nu sunt din lume. Sfințește-i în adevăr: cuvântul Tău este adevăr” (Ioan 17, 16-17). Taina puterii în cuvânt vine, așadar, din sfințenie, din părtășia cu adevărul adevărat.

De aceea Biserica așează în Duminica imediat următoare Înălțării și în pridvorul de Har al Rusaliilor pomenirea Părinților participanți, gânditori și trăitori ai cunoașterii lui Dumnezeu, prezenți la Sinodul I Ecumenic. Opozanți mediocrității și populismului unui preot eretic, Arie, care insista să-L dezbrace pe Iisus Hristos de dumnezeire, Părinții ne învață că avem nevoie de Duhul Sfânt pentru a discerne între discursurile lumii, pentru a înțelege adâncul de smerenie în care se câștigă, se trăiește și se fericește cunoașterea autentică a lui Dumnezeu. Fără a construi palate zadarnice, în care colcăie rațiunile ieftine ale ideologiilor, Părinții au înălțat Biserica asemenea unei fortărețe transparente în harul lui Hristos Dumnezeu. În care viața veșnică devine scop de viață și nu de batjocorire, de împroșcare cu stupiditățile limitei neputinței omului de a trăi Libertatea Învierii. Poate e momentul, chiar așa, în clipele grele ale unui război ce ne încearcă omenia, să ni se îngăduie să trăim Bucuria de a fi liberi în Hristos.

Iubirea e o povară greu de purtat. Mai greu de purtat decât ajutoarele acordate ucrainenilor, ori susținerii unor idealuri, e mai grea decât pâinile date săracilor, sau oricare dintre faptele noastre. Săracii ne vor ierta mereu pentru pâinea ce le-o dăruim, știind că niciodată nu este de ajuns. Și însetații, însetații vor fi mereu aici, lângă noi, să ne aducă aminte că e nevoie să rămânem oameni. Iubirea, caritatea e grea, asemenea Crucii Golgotei. Dar în Biserică, spațiul nemuririi și comuniunii întru fericire veșnică, izvorul fericirii, ține de cunoașterea lui Dumnezeu precum Este. Iar cunoașterea rămâne un adânc de smerenie.

Sursa: Tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie