„...însemnând inima omului cu pecetea altui veac.” (P. Evdochimov)

Fără o raportare continuă la Împărăția lui Dumnezeu, creștinismul se denaturează, se falsifică și moneda spirituală a Împăratului Ceresc devine convertibilă în dinar al cezarului pământesc, pierzându-și valoarea mântuitoare.

Citesc și ascult interpretări ale pericopelor evanghelice și inima nu găsește odihnă în niciuna, așa cum află în Evanghelia însăși. Nu mi-a fost dat în ultimii ani să aflu vreo predică ce nu secularizează pericopa.

Căutând motivul, am ajuns să văd că nici una din aceste interpretări nu are intenția să pună pe inima cititorului pecetea altui veac. Referințele la Împărăția divină, dacă există cumva, rămân mereu în duhul anemic al concluziilor raționale. Și rămân cu senzația unei subtile imposturi în care cuvântul Împărăției e batjocorit de diavol prin rațiunea umană, ca regalitatea divină a lui Iisus prin soldații romani, împlinind ceea ce spunea Pavel Evdokimov: „Înainte chiar de a înțelege și de a trăi frumusețea și dragostea, omul le-a profanat deja.”

Pentru că rațiunea nu poate studia un lucru, nu-l poate transforma în obiect al cunoașterii sale, fără ca mai întâi să-l profaneze, să-l smulgă din sacru. Numai adorația știe să abordeze taina. E nevoie de o altfel de știință, de acea teologie pe care părintele Al. Schmeman o definea metodologic astfel: „Dacă vrei să cunoști ce este un lucru, începe prin a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru el.”

Taina este semnul sensibil al prezenței lui Dumnezeu. A percepe taina unui loc sau al unui om înseamnă a percepe prezența lui Dumnezeu în el. De aceea, porunca iubirii are un înțeles liturgic și se poate trăi doar liturgic. Chiar și în predicile accentuat morale ale Sfinților Părinți există un fior liturgic care mărturisește că morala predicată de ei nu aparține lumii, ci Împărăției lui Dumnezeu. Pentru că nu poți iubi un om sau un loc, după dreptarul divin, decât prin comuniunea cu taina Lui. Dragostea despre care vorbește Dumnezeu și pe care ne-o poruncește este El Însuși.

Orice predică este, și trebuie să fie, fundamental, o mărturisire de credință. Altfel, nu are nicio putere. Iar această putere specifică nu vine din cultura teologică sau talent, ci din intensitatea adorării lui Dumnezeu în inima predicatorului, din relația lui lăuntrică cu Împărăția Cerurilor. Aceasta e sursa puterii cuvântului de a însemna inima omului „cu pecetea altui veac.”

Dar, pentru ca această putere să ajungă în cuvintele predicatorului trebuie liniștea unui duh smerit, nu zgomotul unei minți suprainformate, căci liniștea smereniei e singura care știe și poate lăsa să curgă harul, de la Dumnezeu către oameni. Rațiunea oprește harul, apa vie a cuvintelor lui Dumnezeu și o înlocuiește cu coca-cola înțelepciunii lumești. Fără smerenie, toate înzestrările omului se întorc împotriva lui Dumnezeu. Fără smerenie, omul nu-și nimerește firea, ratând firescul. Și tot ce gândește, face, afirmă, poartă inevitabil pecetea artificialului. Iar Dumnezeu nu binecuvintează Inteligența Artificială.

N-am întâlnit niciodată un om smerit, cu un discurs prost. În Biserică mai ales, ceea ce zgârie sufletul când asculți pe cineva, nu e absența culturii, informației sau a talentului de a expune, cât prezența aroganței, a trufiei vieții lumești(1 Ioan 2, 15-16).

În calea unei predici bune stă absența smereniei. Ori prezența falsei smerenii, adică a celei formale.

„Smerenia devenită formală, ca semn de recunoaștere a bunei ortodoxii, duce la o poziție extremă, în care omul, redus la mai nimic, nu mai poate decât să se stingă sau să se răzvrătească.” (P. Evdokimov, Arta Icoanei) Și predica de azi poartă în genere pecetea stingerii în monotonia de proces-verbal a expunerii formale sau pe cea a răzvrătirii intelectuale camuflată în acrobația limbajului.

Semnul că smerenia nu este una formală, e prezența harului. Dar, pentru ca frumusețea și dragostea Împărăției pe care le mărturisește harul să ajungă la ceilalți, e nevoie de o inimă zdrobită, topită, umilită, de strălucirea acelei frumuseți și-a acelei iubiri.

Aștept o predică bună, care să aibă prin smerenie, capacitatea de a lăsa harul lui Dumnezeu să ajungă la inima omului, cu atâta putere încât să imprime, în carnea vieții noastre de acum, pecetea altui veac...

Parafrazând, cu un surâs copilăresc pe buze, finalul Crezului, îmi îngădui să șoptesc cu nădejde: aștept învierea omileticii și predica veacului ce va să vie. Amin!