„Iar ca să ştiţi că Fiul Omului are pe pământ putere să ierte păcatele, i-a spus El slăbănogului, ţie îţi zic: Scoală-te, ia patul tău şi mergi la casa ta”. Iertarea păcatelor este o minune lăuntrică, duhovnicească; tămăduirea este o minune văzută, lucrarea firească (naturală) şi totodată fizică, a lui Dumnezeu asupra lumii. Această întâmplare dovedeşte şi susţine amestecul puterii dumnezeieşti şi în rânduiala lumii duhovniceşti, şi în cursul evenimentelor lumii fizice, aceasta din urmă urmărind pe cea dintâi, fiindcă acolo e ţelul.

Domnul nu siluieşte libertatea omului, ci povăţuieşte, insuflă, zguduie. Cel mai bun mijloc pentru asta este minunea văzută. Aceasta este lăsată de când fiinţează pe lume făpturi înţelegătoare, care se cârmuiesc folosindu-se de libertatea cu care le-a zidit Dumnezeu. Această legătură este atât de însemnată, încât cei ce tăgăduiesc lucrarea suprafirească a lui Dumnezeu asupra lumii tăgăduiesc în acelaşi timp şi libertatea omului, fiindcă aceasta din urmă o atrage neapărat pe cea dintâi; şi dimpotrivă, cei ce mărturisesc adevărul unei lucrări dumnezeieşti în lume care e mai presus de cursul firesc al evenimentelor pot să le spună celor dintâi cu îndrăznire: „Noi simţim că suntem liberi”.

Conştiinţa libertăţii este la fel de puternică şi cu neputinţă de tăgăduit ca şi conştiinţa existenţei, iar libertatea pretinde lucrări nemijlocite ale purtării de grijă a lui Dumnezeu, prin urmare, recunoaşterea acestor lucrări este de neînlăturat, întocmai precum conştiinţa libertăţii.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 183)