Atunci când săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, când poate face preotul rânduiala închinării pe care o face de obicei înainte de îmbrăcarea cu sfintele veşminte? Sau mai face această închinare pentru că Darurile sunt deja sfințite?

În timpul liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite preotul şi diaconul (dacă slujeşte şi acesta), nu se închină precum la Liturghiile sfântului Ioan Gură de Aur şi a sfântului Vasile cel Mare. Aceasta pentru că nu urmează să săvârşeasca Sfânta Liturghie, ci, în mod simplu, să pună înainte, spre împărtăşire Darurile deja sfinţite. Tocmai de aceea nu se rosteşte nici rugăciunea cântării Heruvimice „Nimeni din cei legaţi cu pofte trupeşti nu este vrednic...”, pe care o recomandă în mod special rugăciunea slujitorului pentru săvârşirea cu vrednicie a Tainei, chiar dacă în anumite manuscrise ulterioare se întâlneşte această rugăciune sau alta, referitoare la acest aspect.

La fel şi rugăciunea pe care preotul o rosteşte când se închină: „Stăpâne, Doamne, trimite mâna Ta din Sfânt lăcaşul Tău...”, care constituie aspectul principal al acestei mici rânduieli, nu are niciun sens ca pregătire pentru săvârşirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite.

În manuscrisele care conţin „Explicaţiile” despre săvârşirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite, preotul şi diaconul vin în mijlocul bisericii, fac trei închinăciuni, o metanie întâistătătorului și una la scaunul cel mai de sus și astfel intră în altar.

Conform altor manuscrise, când vine vremea închinării, preotul împreună cu diaconul merg și fac metanie celui mai mare, vin în fața sfintelor uși și fac trei închinăciuni, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!, intră în Sfântul Altar, se îmbracă cu veșmintele preoțești sau preotul vine în fața Sfintelor Uși, închinându-se de trei ori și zicând:  Dumnezeule , milostiv fii mie păcătosului! Apoi sărută cu evlavie Sfintele icoane a lui Hristos şi a Născătoarei de Dumnezeu, intră în Sfântul Altar şi doar se închină. Sau preotul  şi diaconul bat împreună metanie egumenului ori în dreptul stranei acestuia. Şi, astfel, fac în mijloc trei metanii şi în locul cel mai de sus una şi, intrând în Sfântul Altar, se îmbracă cu veşmintele obişnuite.

Adică, închinăciunea, conform mărturiilor acestor manuscrise, se făcea într-un mod simplu şi arhaic, atât de potrivit cu caracterul „cernit şi tânguitor” al Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite, aşa cum spune Sfântul Teodor Studitul, doar prin metanie la întâistătător (Erminiile acestea se referă la săvârşirea Liturghiei Darurilor în sfintele mănăstiri) şi către popor, trei închinăciuni înaintea Sfintelor Uşi, în tăcere sau cu rostirea cuvintelor: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului...!”, urmate de sărutarea Sfintelor Icoane.

Această rânduială se păstrează din tradiţie şi astăzi la Sfântul Munte şi în bisericile de mir, chiar dacă Molitfelnicele şi Liturghierele în circulaţie trec cu vederea acest aspect, pricinuind astfel nedumeriri preoţilor noştri care, din întâmplare, n-au învăţat de la preoţii mai bătrâni sau nu au văzut săvârşindu-se Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.

Cât despre momentul slujbei la care se fac închinăciunile descrise mai sus, Constituţiile şi Erminiile manuscris ale Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite precizează, de obicei, timpul în care fraţii cântă Ceasul al nouălea sau în special după Fericiri, la „Pomeneşte-ne pe noi, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!” sau după „Pomeneşte-ne pe noi, Doamne, ceata cea cerească ce-Ţi cântă”.

Alţi codici scriu neclar, „când vine timpul” sau, în mod simplu, „când urmează să se slujească Liturghia Darurilor mai înainte sfintite”, fără o precizare exactă a timpului.

După Manuscrisul 758 al Bibliotecii Naţionale din Atena, care nu se referă la practica mănăstirilor, ci a bisericilor de mir, preotul citea el însuşi, „la vremea amiezii, ceasurile trei, şase şi nouă, după aceea Slujba Împărtăşirii, apoi intra în sfântul altar, pregătea Proscomidiarul, trăgea clopotul şi după aceea se închina.

Astăzi s-a obişnuit ca preotul să se închine imediat după începutul citirii psalmilor Ceasului al nouălea, astfel încât să fie îmbrăcat ca să tămâieze în timpul cântării Fericirilor sau după „Dumnezeule, milostiveşte-te spre noi...”. Dacă preotul consideră insuficient timpul acesta pentru a se închina, a se îmbrăca şi a tămâia, desigur că se poate închina şi mai devreme.

Însemnările care precizează ca timp de închinăciune Ceasul al nouălea sunt mănăstireşti, la mănăstiri, în afară de faptul că a intervenit o pauză între Ceasul al şaselea şi Ceasul al nouălea (Ceasul şase se citea împreună cu Ceasul trei, după ora nouă dimineaţa, în timp ce Ceasul al nouălea după ora trei după amiaza, împreună cu Vecernia şi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite). Acesta din urmă (Ceasul nouă) dura mult mai mult decât astăzi, deoarece se cântau Psalmii şi troparele care îl alcătuiesc şi se intercala Stihologia întregii catisme a Psaltirii. Prin urmare, preotul avea tot timpul la dispoziţie să se pregătească, lucru pe care cu greu îl poate realiza astăzi.

(Ioannis Foundoulis, Răspunsuri la probleme liturgice, Editura Bizantină, București, p.150)