Duhovnicia este nu istorie, nu morală, nu psihologie, nu lucru trupesc; ea înglobează pe toate acestea, dar duhovnicia este duh, și este adevăr: cuvintele Mântuitorului! Și iar cuvintele Mântuitorului: „Este duh, și este viață”, precum Mântuitorul spunea despre cuvântul pe care îl dădea Apostolilor. Or, acest cuvânt trebuie să-l căutăm în rugăciune: în rugăciune să se nască, în rugăciune să-l dăm și în rugăciune să fie primit și căutat de ucenicii noștri. […]

Tot ce este lucrare omenească este o periferie sau un „fundal”, dar centrul duhovniciei este schimbul acesta în duh, care se face așa: pregătiți pe ucenicii Sfințiilor voastre să vină la spovedanie în rugăciune. Rugăciune nu înseamnă nimic „special”: să citească ce scrie și în cărți, dar mai ales să-și dea seama, și ei, și noi, că, conversația noastră este cu Dumnezeu, nu cu omul.

Amintiți-vă de un cuvânt asemănător al Sfântului Pavel, care, atunci când L-a văzut pe Hristos, nu a mai dialogat cu omul, ci s-a dus în pustie să se pocăiască. Și s-a întors în puterea Duhului, oarecum ca și Mântuitorul după patruzeci de zile în pustie, ca să devină Apostolul Neamurilor. Și Evanghelia lui nu de la om a luat-o, nici de om a fost dată, ci de la Hristos. Și cu fiecare dintre noi, într-o anumită măsură și într-un fel, diferit în viața fiecăruia, esențial, același lucru se petrece. Ceea ce facem noi nu este de la om și nu este primit de la om. Multe primim de la om, cu care îmbogățim lucrarea duhovniciei, și pe noi înșine, și pe cei care vin la noi – dar lucrul este dumnezeiesc.

(Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 47-48)