Lucrarea pocăinţei stă în următoarele trei virtuţi: în curăţirea gândurilor, în necurmata rugăciune şi în răbdarea necazurilor. Mântuieşte nu singură lucrarea dinafară, ci mai vârtos lucrarea minţii, care face nepătimaşi pe cei ce au deprins-o.

Un frate a întrebat pe un bătrân: „spune-mi, cum să mă fac monah?” Bătrânul i-a răspuns: „de vrei să fii monah, pune-ţi ca pravilă să te strâmtorezi în toate”. Fratele a grăit: „dar dacă se întâmplă să fie dragoste la trapeză, ce să fac?” Bătrânul a răspuns: „în loc de post, alipeşte-te atunci cu osârdie de rugăciunea cu smerenie”. Fratele a grăit: „dar pot să gust din cele ce mi se îmbie, să ascult pe cei ce citesc şi totodată să mă rog?” A zis bătrânul: „cu silire de sine, totul se poate”. Fratele a grăit: „ce gânduri se cuvine să am în inima mea?” Bătrânul a răspuns: „Tot ce cugetă omul, de la cer şi până la pământ, este deşertăciune, şi numai cel ce s-a deprins a-L pomeni pe Domnul Iisus stă întru adevăr”. Fratele a grăit: „dar cum să dobândesc această pomenire?” Bătrânul a răspuns: „osteneala, smerenia şi rugăciunea necurmată întăresc în inimă pomenirea lui Iisus - şi toţi Sfinţii, de la început şi până la sfârşit, s-au mântuit prin mijlocirea acestor trei virtuţi; iar odihna, facerea voii sale şi dezvinovăţirea de sine îl împiedică pe om să se mântuiască”. Şi a mai zis bătrânul: „multă osteneală trebuie să ia asupra sa omul până ce se va sălăşlui în el pomenirea lui Iisus; şi i se îngăduie să se ostenească pentru acest lucru ca el, aducându-şi aminte cu câtă osteneală a căpătat această comoară, să se păzească pretutindeni cu osârdie, temându-se ca nu cumva să piardă roadă ostenelilor sale. Pentru aceasta au fost purtaţi şi fiii lui Israil patruzeci de ani prin pustie, ca amintindu-şi de ostenelile acelui drum să nu se mai întoarcă îndărăt”.

(Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editura Egumenița, 2010, pp. 75-76)