În lume – această mare a păcatelor – toate zilele mele s-au scurs zadarnic: viaţa mea a trecut fără să îmi aducă vreun folos, am uitat chiar şi de ziua morţii. M-am învârtit în deşert şi mi-am adunat sarcină de păcate, snopi de neghine, care sunt sortiţi arderii. Şi iată, plânsul şi suspinarea mă aşteaptă pe acel tărâm plin de spaime.

Pentru că te-am iubit de la tinereţe şi până la bătrâneţe, lume vicleană, vremea vieţii mele a trecut pe nebăgate de seamă, şi iată că în păcate mă găseşte moartea şi mă răpeşte. De n-aş fi venit în tine, lume amăgitoare! Cei care te iubesc nu se desfătează de bucurii, şi cei ce te urăsc nu au de ce să plângă. Fericit cel care a rupt laţurile tale, că acela va moşteni cămara bucuriei.

Cu înfăţişarea sa, lumea aceasta îi amăgeşte până şi pe cei înţelepţi, fiindcă pentru o vreme pare vrednică de dorit, ba chiar dă cu împrumut bunătăţi şi comori, însă în ziua morţii le ia înapoi şi ne răsplăteşte cu chinuire. Pentru puţină vreme ne îngăduie să păcătuim, iar ca răsplată ne dă veşnicul întuneric.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Psaltire sau cugetări evlavioase şi rugăciuni, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, p. 123-124)