Credința – răspuns la criza sensului

Trăim într-o epocă a paradoxurilor. Omul modern are acces la informație nelimitată, la tehnologie performantă, la confort și libertăți nebănuite altădată, și totuși este tot mai neliniștit, mai obosit interior, mai lipsit de sens. Deși are totul, pare că îi lipsește tocmai ceea ce nu se poate cumpăra: pacea inimii.

Această criză nu este una economică sau socială, ci una profund duhovnicească. Omul contemporan a scos credința din centrul vieții sale, iar vidul lăsat nu a rămas niciodată gol. El a fost umplut cu frică, confuzie și idolii vremii.

Când credința dispare din educație, familie, și chiar din viață, apar semnele rătăcirii: neliniștea, depresia și fuga de sine. Fără acest reper, binele se relativizează, iar omul ajunge să idolatrizeze succesul și plăcerea. Paradoxal, omul care nu mai crede în Dumnezeu ajunge să creadă în orice: superstiții, horoscoape, pseudo-spiritualități, teorii conspiraționiste sau promisiuni de fericire instantanee. Inima omului nu suportă golul; dacă nu este umplută de Dumnezeu, va fi ocupată de substituții fragile și înșelătoare.

Credința nu este, așadar, o problemă marginală a vieții, ci axul ei. Fără credință, omul nu mai știe cine este, de unde vine și încotro merge.

Credința dă sens suferinței

Una dintre cele mai grele poveri ale omului contemporan este suferința lipsită de sens. Fără credință, durerea devine absurdă, iar greutățile și încercările – inutile. Cu credință însă, suferința capătă o dimensiune mântuitoare. Sfântul Apostol Pavel spune: „Puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune” (II Corinteni 12, 9).

Credința nu anulează suferința, dar o transfigurează. Ea nu ne promite o viață fără cruce, dar ne învață cum crucea poate deveni scară către cer. În suferință, omul credincios nu este singur; el Îl întâlnește pe Hristos Cel Răstignit, Care a trecut mai întâi prin durere pentru a o umple de lumină.

De ce unii oameni renunță atât de ușor? Pentru că nu mai au pe Cineva de Care să se sprijine. Credința nu este optimism naiv, ci curaj născut din prezența lui Dumnezeu. Omul credincios nu este scutit de încercări, dar știe că nu este părăsit. El merge mai departe nu pentru că este puternic, ci pentru că se sprijină pe Puterea care nu slăbește.

Un frate i-a spus unui bătrân: „Avva, m-am slăbit în credință și nu mai pot merge înainte.”

Bătrânul a aprins o lumânare și i-a spus: „Ține-o în întuneric.”

Fratele a ținut lumânarea și a văzut cum lumina alungă umbrele. Atunci avva i-a zis: „Așa este credința. Nu trebuie să fie mare; trebuie doar să fie aprinsă.”

Această imagine simplă spune totul. Credința nu schimbă imediat lumea, dar schimbă felul în care omul merge prin lume.

În concluzie, credința nu este un lux spiritual și nici o rămășiță a trecutului. Ea este necesitatea fundamentală a omului, mai ales într-o lume rănită de grabă, frică și dezorientare. Omul modern are nevoie de credință nu pentru a fugi de realitate, ci pentru a o putea purta.

Atâta vreme cât credința rămâne vie în inima omului, sensul vieții nu este pierdut. Pentru că acolo unde arde o lumânare, întunericul nu mai are ultimul cuvânt.

(Pr. Gherman Costică, Parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, Protoieria Dorohoi)