Tradiția românească legată de clipele din urmă ale vieții, de trecerea în veșnicie și de înmormântarea trupului celui răposat cuprinde numeroase obiceiuri izvorâte din evlavia credincioșilor, din respectul față de cei adormiți ori din grija familiei de a-i însoți creștinește pe ultimul drum. Deși multe dintre ele s-au păstrat vreme îndelungată, devenind parte a tradiției populare, nu toate își au temeiul în rânduiala și în învățătura Bisericii. Uneori, un simbol creștin autentic primește, prin interpretare folclorică, semnificații neatribuite lui de învățătura ortodoxă. În această categorie intră convingerea că omul trebuie să moară cu lumânarea aprinsă în mână, iar dacă a trecut în lumea cealaltă „fără lumânare”, sufletul său s-ar afla într-o situație ce i-ar periclita șederea de-a dreapta Cerescului Tată; lucrurile s-ar putea „îndrepta” ulterior prin anumite rânduieli. Adeseori se produc confuzii între rânduiala Bisericii și cutuma populară. La căpătâiul celui adormit, în centrul preocupării creștine se cade să rămână rugăciunea, nu îndeplinirea unor gesturi cărora li se atribuie o eficacitate aproape automată. Obiceiurile locale se pot păstra atât timp cât nu contrazic credința și nu ajung să umbrească adevărata rânduială bisericească.

În materialul de față ne vom opri la o asemenea tradiție devenită aproape lege pentru unele persoane: prezența lumânării aprinse în mâna celui ce se pregătește să pășească în veșnicie. Dintru început se cuvine să precizăm că Biserica îi acordă lumânării un loc important în cult, tocmai datorită bogăției simbolismului său. Aprinsă, ea Îl mărturisește pe Hristos – Lumina lumii, amintește de lumina credinței și exprimă nădejdea creștinului în Înviere. Astfel, lumânarea sau candela de lângă sicriu Îl simbolizează pe Hristos Cel răstignit și înviat, dar și credința și iubirea pe care răposatul le-a arătat în timpul vieții.

Aici se află, de fapt, cheia întregii probleme: lumânarea din mâna celui ce se adaugă strămoșilor trebuie să arate lumina din sufletul său. Ea nu produce această lumină, nici nu o poate înlocui. Flacăra văzută este simbolul; credința, pocăința, iubirea, rugăciunea și faptele bune reprezintă realitatea duhovnicească spre care simbolul ne îndreaptă. De aceea, Sfântul Părinte Cleopa de la Sihăstria răspundea foarte simplu temerii legate de moartea fără lumânare: „Faptele bune merg cu noi, nu lumânarea”.

Însuși Mântuitorul ne arată unde se cade să căutăm adevărata lumină: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12). Iar când vorbește despre lumina pe care trebuie să o poarte omul, Domnul Iisus o leagă nemijlocit de felul acestuia de a trăi: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Sfântul Apostol Pavel exprimă același lucru: „Altădată erați întuneric, iar acum sunteți lumină întru Domnul; umblați ca fii ai luminii!”, arătând că roada unei asemenea lumini se vede în „bunătate, dreptate și adevăr” (Efeseni 5, 8-9).

Cred că cea mai grăitoare imagine rămâne Pilda celor zece fecioare (Matei 25, 1-13). Toate fecioarele aveau candele, însă nu aceasta le deosebea, ci posesia sau lipsa untdelemnului, care, în tâlcuirea Sfinților Părinți, reprezintă faptele bune ale omului. Cele înțelepte își luaseră și untdelemn, pregătindu-se astfel pentru întâlnirea cu Mirele. De aceea, cuvântul final al Mântuitorului este: „Privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul”. Candela exterioară, lipsită de ceea ce-i întreține arderea, adică untdelemnul, nu este suficientă. Tot așa, lumânarea ținută în mână nu poate înlocui o existență trăită în Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind parabola, identifică untdelemnul fecioarelor înțelepte cu milostenia, iubirea de oameni și ajutorarea aproapelui. Adevărata pregătire pentru întâlnirea cu Domnul nu constă, așadar, în simpla posesie a unui obiect religios, ci într-o viață care a rodit în iubire.

Din această perspectivă trebuie privită și expresia populară „a murit fără lumânare”. Ea nu reprezintă o sentință asupra sufletului. Nu există în rânduiala Bisericii o slujbă obligatorie prin care familia să „repare” faptul că cineva a murit fără lumânare. Tot astfel, nu este necesar să se scrie pe pomelnic, lângă numele celui adormit, mențiunea „fără lumânare”. Îndrumările bisericești privind pomelnicele recomandă pomenirea numelui persoanei, nu adăugarea unor asemenea calificative, de parcă Dumnezeu Și-ar fi pierdut calitatea de a fi omniprezent și nu știe că acea persoană a plecat dincolo fără lumânare. 

Să ne gândim la omul decedat pe neașteptate într-un accident, la bolnavul ce se stinge într-o secție de terapie intensivă sau la creștinul care moare singur, fără ca vreun semen să-i poată așeza o lumânare în mână. Ce să mai spunem despre soldații de pe front, jertfiți pentru țară, credință ori legea strămoșească? Lor cine le-a aprins lumânarea în momentul când au părăsit această lume? Dar miilor de martiri uciși prin moarte violentă pentru Hristos și Evanghelia Sa, lor cine le-a pus în mână un pai de lumânare? Nu, nu au avut parte de așa ceva. Ar fi cu totul străin de duhul Evangheliei să gândim că Dumnezeu, Care cunoaște întreaga viață și adâncul inimii omului, ar lega starea veșnică a sufletului de prezența ori absența unei lumânări în ultimele clipe ale existenței pământești. Judecata Îi aparține lui Dumnezeu, iar El privește la credința, pocăința și viața omului, nu la astfel de cutume, care rămân creștinești până nu devin o obsesie dublată de dorința acerbă de a le împlini doar formal, fără a ține seama de semnificația lor. 

De aceea, prima grijă față de cel aflat în agonie nu este să ne preocupăm ca el să aibă lumânarea în mână. Când împrejurările o îngăduie, familia trebuie să cheme preotul din vreme, pentru ca omul să se spovedească, împăcându-se cu Dumnezeu și cu semenii, și să primească Sfânta Împărtășanie. La căpătâiul său se cade să fie rugăciune, pace, iertare și chemarea milei Celui Ce a făcut timpul și stăpânește veacurile. Acestea aparțin adevăratei pregătiri în vederea morții; lumânarea le însoțește ca simbol, fără să le înlocuiască vreodată.

Așadar, nu trebuie înlăturată lumânarea, ci superstiția așezată în jurul ei. Este folositor ca bunului creștin, în clipele cele din urmă ale vieții sale, să i se aprindă alături o lumânare, dacă lucrul este posibil, fiindcă flacăra ei vorbește despre Hristos și despre nădejdea Învierii. Dar mai important decât să treacă omul din această lume cu lumânarea aprinsă în mână este să plece cu lumina lui Hristos în suflet. Lumânarea din mână nu creează lumină în suflet, ci doar o mărturisește atunci când ea deja există. Dacă arde flacăra de ceară, însă lipsesc credința vie, pocăința, iubirea și fapta bună, gestul exterior nu va reuși să suplinească absența lor din viața celui ce pleacă în călătoria spre veșnicie. Iar dacă lumânarea materială lipsește, din împrejurări independente de voința omului, lumina unei existențe trăite în Hristos nu se stinge din această cauză. Să păstrăm, așadar, lumânarea ca simbol sfânt, fără să o transformăm în talisman: Lumina creștinului este Hristos, iar flacăra din mâini este chemată să mărturisească flacăra credinței din suflet.