Sâmbăta dinaintea Cincizecimii. Ca o reflexie a Luminii Sâmbetei Celei Mari. În care Hristos iese cu Lumina ca să umple de lumină lumea. Prăznuim Cincizecimea pogorârii la iad. A distrugerii marsupiului terorii prin frică și suferință. O zdrobire de împărăție fără precedent din care are de câștigat Învierea. De acolo, din treptele durerii, Iisus Hristos ne aduce la Lumină. Și Ce lumină!

Putea uita Biserica – născută în Cincizecime – rădăcina izbăvirii, așa cum este ea redată de tradiția textelor liturgice? Nicidecum. Condacul Sâmbetei acesteia spune: „Pe cei mutați de la noi, din cele trecătoare, sălășluiește-i în locașurile celor aleși și odihnește-i cu drepții, Mântuitorule, Cel ce ești fără de moarte; că de au și greșit ca niște oameni pe pământ, Tu, Ca Domnul, Cel fără de păcat, iartă-le lor greșelile cele de voie și cele fără de voie, pentru mijlocirile aceleia ce Te-a născut pe Tine, ale Născătoarei de Dumnezeu, ca să cântăm într-un glas cu dânșii: Aliluia” (Condacul, glasul al 8-lea). Iar Icosul Sâmbetei acesteia este cel pe care, de prea multe ori parcă, îl auzim rostit pe parcursul vieții, de fiecare dată când pomenim pe cei plecați: „Tu singur ești fără de moarte, Cel ce ai făcut și ai zidit pe om; iar noi, pământenii, din pământ suntem zidiți și în același pământ vom merge , precum ai poruncit Cel ce m-ai zidit și mi-ai zis: Că pământ ești și în pământ te vei întoarce, unde toți pământenii mergem, făcând tânguire de îngropare, cântarea: Aliluia” (Icos). Aș îndrăzni să scriu că avem de-a face cu o slujbă de înmormântată adaptată realității Coborârii în iad a Duhului Sfânt, dacă imaginea n-ar fi prea puternică și la limita înțelegerii depline a adevărului că niciodată, dar niciodată, Hristos nu poate fi „dezlipit” de Tatăl și Duhul Sfânt. Căci Una sunt!

De aceea, Sâmbăta acesta este Cincizecimea văzută a ceea ce nevăzut, dar intuitiv, am cântat în versurile Prohodului din Vinerea Mare – zdrobirea iadului. Încărcată vizual de amintirea Evangheliei care în clipa morții Mântuitorului ne descrie cum Catapeteasma Templului se rupe și morții se desprind din locuința lor, străbătând Ierusalimul. Părinții Bisericii așază această iconologie în contextul pășirii în iad a Vieții. Iar iadul nu o poate cuprinde, se sufocă de viață, nu o poate suporta. Precum fratele fiului risipitor, pentru care îmbrățișarea tatălui e sufocare. Spre deosebire de fiul risipitor, pentru care îmbrățișarea tatălui e viață. Viață înveșnicită de iubire!

Ecoul zilei de astăzi este păstrat în Rugăciunile speciale ale Rusaliilor. Acolo, îndată după Liturghie, se aude glasul Bisericii Luptătoare rugându-se dimpreună cu Biserica Triumfătoare, pentru ca în Biserica Slujitoare să ne îndeplinim harul Cincizecimii. Știind că Dumnezeu nu are a pierde pe nimeni!