În miez de august, Ortodoxia românească întâmpină unul dintre praznicele sale cele mai iubite: Adormirea Maicii Domnului, numită în graiul popular Sântămăria Mare. În jurul zilei de 15 august s-au adunat, de-a lungul veacurilor, numeroase datini, observații asupra vremii și rânduieli gospodărești. Nu este deloc întâmplător, căci pentru omul satului de odinioară calendarul bisericesc nu se despărțea de traiul de zi cu zi, iar sărbătorile deveneau repere după care își rânduia munca, odihna și întâlnirile cu ceilalți, dar îndeosebi momente când își îndrepta gândul mai stăruitor către Dumnezeu.

Trebuie, însă, făcută o diferențiere între Tradiția Bisericii și tradițiile populare. Cea dintâi ține de credința și viața Bisericii; celelalte cuprind datini, legende, observații meteorologice sau deprinderi transmise din generație în generație. Unele dintre ele s-au luminat prin credința dreptmăritoare – rugăciunea, milostenia, pomenirea morților, pelerinajul ori hramul –, altele au rămas simple rânduieli ale existenței rurale, iar unele au păstrat urmele unei mentalități magice. 

Între datinile de o frumusețe deosebită ale Sântămăriei Mari se află pomenirea celor adormiți însoțită de milostenie. În diferite zone ale țării se aduc la biserică roadele pământului – plăcinte, struguri, faguri de miere, prune sau alte fructe –, care, după binecuvântarea preotului, sunt împărțite nevoiașilor pentru sufletele celor mutați în veșnicie. În unele locuri, femeile merg la cimitir, îngrijesc, apoi tămâiază mormintele rudelor, cu nădejdea că, prin faptele lor, sufletele celor repausați se vor bucura de  milostivirea Născătoarei de Dumnezeu, care va mijloci înaintea Tatălui Ceresc pentru odihna lor veșnică în iubirea și lumina Preasfintei Treimi. Pomana, însă, nu trebuie înțeleasă ca o obligație formală, căreia i s-ar atribui în mod automat anumite efecte, deoarece nu câți colaci dăruim, nu în câte ape am spălat grâul înainte de fierbere, nu felul mâncării sau împlinirea rigidă a unui obicei ajută sufletul celui adormit, ci rugăciunea și dragostea din care se naște milostenia.

Sântămăria Mare este, de asemenea, sărbătoarea marilor hramuri. În lumea tradițională, hramul adună parohia în jurul bisericii: vin rudele, se întorc fiii satului plecați departe, gospodăriile primesc oaspeți, iar clopotul îi cheamă către sfântul locaș pe toți membrii parohiei. Legat de acest praznic, să amintim și hramurile unor vestite mănăstiri din țară așezate sub proteguirea Maicii Domnului, precum Putna, Văratic,  Nicula sau Rohia. Privegherile până târziu în noapte, săvârșirea Prohodului Maicii Domnului și a Sfintei Liturghii din ziua sărbătorii îi dau hramului o strălucire aparte. 

În vremile din urmă, pentru țăranul român, 15 august reprezenta și un hotar între vară și apropierea toamnei. Atunci se purcedea la coborârea turmelor de la munte, se tocmeau pândarii pentru vii, începeau pregătirile în vederea semănăturilor autumnale. De aici provine cunoscuta „schimbare a pălăriei cu căciula”. Nu era o poruncă religioasă, ci un fel de calendar nescris, căci marile sărbători religioase deveniseră repere ușor de ținut minte; cu ajutorul lor, oamenii urmăreau curgerea anotimpurilor ori își rânduiau muncile. Tot astfel trebuie înțeles obiceiul potrivit căruia, după Sântămăria Mare, locuitorii satelor încetau să doarmă pe prispă. Nici aici nu avem o interdicție bisericească, ci mai curând semnul apropierii nopților răcoroase. Prispa nu devenea primejdioasă în chip misterios după 15 august; pur și simplu vara începea să se plece spre toamnă, iar viața gospodarului își adapta treptat ritmul.

În aceeași lume a observațiilor populare se înscrie credința că, dacă trandafirii înfloresc în preajma Sântămăriei Mari, toamna va fi lungă ori aceea că vremea senină din această zi prevestește coacerea bună a poamelor. Nu orice asemenea amănunt trebuie socotit superstiție. Lucrătorii pământului, timp de generații întregi, au dobândit o adevărată meteorologie empirică, urmărind plantele, păsările, vânturile, norii și răcirea nopților. Problema apare numai atunci când observația se transformă în certitudine supranaturală. Trandafirul poate aminti de experiența bunicilor, dar nu se cuvine să-l prefacem într-un oracol.

Tot de Sântămăria Mare se culegeau în unele regiuni ultimele plante medicinale, iar florile de pe câmp erau așezate la icoana Maicii Domnului. Gestul împodobirii icoanei ori a bisericii rămâne unul firesc și frumos. În schimb, credința că anumite plante ar căpăta automat puteri supranaturale, precum și descântecele, farmecele sau practicile pentru „dezlegarea” cununiilor nu aparțin Ortodoxiei. Faptul că asemenea obiceiuri au existat în satul românesc le conferă valoare etnografică, nu autoritate bisericească.

Deosebit de duioase sunt legendele în care însăși natura pare să participe la Adormirea Maicii Domnului: pomii vin cu roadele lor, frunzele se îngălbenesc de jale, iar porumbul, floarea-soarelui și florile câmpului devin, în imaginația populară, podoabe ale sfintei mari sărbători. Nu trebuie să căutăm aici vreun adevăr istoric, ci sensibilitatea unui popor care a încercat să aducă Ghetsimaniul aproape de propria grădină, exprimând, prin limbajul naturii, convingerea că întreaga creație Îi aparține lui Dumnezeu.

Privite împreună, toate aceste datini ne arată cât de strâns erau legate odinioară credința, munca și traiul familiei. Femeia ducea la biserică din roadele casei, pomenind numele celor ce nu mai ședeau la masă cu ea; pelerinul pornea către mănăstire; clopotul chema satul; ciobanul se pregătea de coborârea turmei, iar gospodarul, de cules, pe când bătrânul, văzând trandafirii înfloriți, își amintea de toamnele anilor trecuți. În toate acestea se întâlneau calendarul Bisericii și calendarul nescris al lumii rurale.

Dar în centrul sărbătorii Sântămăriei Mari trebuie să rămână Maica Domnului și taina Adormirii ei. Praznicul vine într-un moment când natura începe să vorbească despre trecere: rodul ajunge la maturitate, nopțile cresc, vara se apropie de final. Tocmai atunci Biserica așază înaintea omului nu o sărbătoare a sfârșitului, ci una a nădejdii și a mutării spre viață. De aceea, numele popular al zilei, „Paștile verii”, exprimă atât de frumos sensul ei: dincolo de despărțire și de mormânt se află nădejdea vieții în Dumnezeu. Din moștenirea Sântămăriei Mari se cuvine, așadar, să păstrăm ceea ce are lumină: pomenirea rudelor trecute în ziua neînserată a Domnului, milostenia, florile aduse înaintea icoanei, pelerinajul, hramul care adună oamenii, ospitalitatea, recunoștința pentru roadele pământului și vechile observații asupra naturii, primite cu înțelepciune și fără teamă. Celelalte ritualuri, ca descântecele, farmecele ori spaima de pedepse misterioase, să rămână doar mărturii etnografice ale unor mentalități trecute.

Astfel, tradiția populară nu trebuie nici uitată, nici transformată în dogmă. Ea se cade cernută prin credință, după îndemnul Apostolului: „Toate să le încercați; țineți ce este bine” (I Tesaloniceni 5, 21). În dimineața Sântămăriei Mari, dincolo de toate poveștile despre vreme, trandafiri, prispe sau căciuli, să ne oprim la lucrurile cu adevărat importante: biserica plină, clopotul peste sat, numele celor adormiți purtate în rugăciune, săracul care nu pleacă nemiluit și icoana Maicii Domnului, care ne amintește că viața, iubirea și comuniunea cu Dumnezeu nu se termină la mormânt.