Iubitului cler, cinului monahal și dreptcredincioșilor creștini, binecuvântare, bucurie și pace de la Dumnezeu – Tatăl și de la Domnul nostru Iisus Hristos.

HRISTOS A ÎNVIAT!

CINSTIȚI CREDINCIOȘI ȘI CREDINCIOASE

Multă lumină aduce în sufletele celor ce se întâmpină de acest praznic adeverirea Învierii Domnului, așa cum îl temeluiește Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Această afirmare se cere rostită în plină lumină, pentru că și în desfășurarea slujbei Învierii, în miez de noapte și parcă risipind bezna, prin care pășim până la pragul bisericii, primim aici făclia aprinsă de la sfânta masă a altarului ce închipuie Sfântul Mormânt al Celui răstignit în chemarea atât de îmbietoare spiritual: ,,Veniți de luați lumină!“. Întreaga obște a credincioșilor răspunde în armonia lumânărilor, a clopotelor și a glasurilor cu imnul: ,,Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri și pe noi pe pământ ne învrednicește, cu inimă curată să Te mărim“. Atmosfera este aceiași de veacuri cu cea de la biserica Sfântului Mormânt și a Învierii de la Ierusalim, în care se împarte flacăra minunată din Sfânta Lumină, așteptată aci de mulțimea pelerinilor din toate colțurile lumii, unii venind aici tocmai în acest scop. Despre această priveliște spirituală cu adevărat feerică abundă mărturiile participanților și mai ales legate de lumina neaprinsă de mâna omenească și de clopotul ce sună de la sine.

În acest cadru, reamintim relatarea în bună parte știută de la părinți duhovnicești. Astfel, ceremonia Sfintei Lumini de la Mormântul Domnului se desfășoară în Sâmbăta Mare, la vremea Vecerniei după Ceaslovul vechi, adică în jurul amiezii. Sfântul Mormânt este supravegheat și sigilat de paznicii îndrituiți încă din noaptea Vinerii Mari, după slujba Prohodului Domnului și până la primirea Sfântei Lumini, răstimp în care toate sursele de foc și lumină sunt stinse. Procesiunea pentru slujbă pornește de la reședința patriarhală, străbătând culoarul mulțimii de închinători, înconjurând de trei ori Sfântul Mormânt în glasul clopotelor și al cântării amintite ,,Învierea Ta Hristoase…“ La imnul principal al Vecerniei, ,,Lumină lină a sfintei măriri…“, când sfințiții slujitori se retrag în așteptare în altarul bisericii sub a cărei cupolă se află Mormântul, Patriarhul intră în acesta, îngenunchind la lespede. În urma rugăciunii patriarhale, ca și a celei de obște, alternând ,,Doamne miluiește“ cu ,,Doamne dă-ne Lumina!“ și altele, se vede o lumină puternică ca un fulger, coborând prin cupolă, deasupra capelei; apoi ca un glob de lumină care se sfarmă în mii de bucăți pătrunde la lespede, aprinzând vata presărată pe aceasta, și care se încarcă într-o rouă divină în timpul rugăciunii. Patriarhul adună vata aprinsă de o flacără care preț de câteva minute nu arde, punându-o în două cupe de aur și ieșind în cea dintâi încăpere, numită ,,Capela Îngerului“, unde aprinde două mănunchiuri de câte 33 de lumânări, după numărul anilor vieții Mântuitorului, pe care este imprimată icoana Învierii. Cupele aprinse le preiau pe două ferestre laterale doi diaconi, una pentru sfântul altar al bisericii, cealaltă pentru Biserica Sfinților Împărați Constantin și Elena de la Patriarhia Ierusalimului, în timp ce Patriarhul, ieșind în fața Sfântului Mormânt cu cele două făclii, cheamă de trei ori ,,Veniți de luați lumină!“. Primind Sfânta Lumină, toți se ating de ea spre binecuvântare fără a se arde. Se ține o predică de întărire a dreptei credințe. Vecernia cu procesiunea Sfintei Lumini ia sfârșit, făcând loc pregătirii pentru cea din noaptea Învierii. Apariția Luminii este diferită de la un an la altul, de pildă, ca stea strălucitoare, ca rouă, ploaie, zăpadă sau nori; uneori acoperă doar piatra, alteori întreg Mormântul.

La slujba celei de-a doua Învieri sau Vecernia primei zile de Paști, la Palatul patriarhal ierusalimitean, în prezența oficialităților, o lumânare mare, având imprimată icoana Învierii și aprinsă din Lumina Sfântului Mormânt este înălțată de doi diaconi în sfântă rostire ,,Hristos a înviat!“ și răspunsul ,,Adevărat a înviat!“. Ea arde necontenit patruzeci de zile până la praznicul Înălțării Domnului. A doua zi a luminatei sărbători, doisprezece arhierei, simbolizând pe Sfinții Apostoli, care au răspândit lumina Evangheliei în toată lumea, pornesc cu Sfânta Lumină în toată Țara Sfântă. În multe centre bisericești, datorită posibilităților de astăzi, Lumina Învierii din Sfânta Cetate ajunge, încă de la momentul de culme, spre a fi împărtășită credincioșilor cu aleasă evlavie care o poartă spre casele lor pentru vremea rugăciunii.

IUBIȚI FRAȚI ȘI SURORI ÎN HRISTOS DOMNUL

Un izvor de lumină devine și un simbol cu multe tălmăciri pentru suflet. Ajunge o licărire pentru a lumina nu numai în preajmă, ci până înăuntrul ființei privitorului. De aceea o lumină întreținută cu scumpătate reprezintă însăși persoana, starea sa în raport cu celelalte, pe care le poartă în cuget din latura celor vii sau a celor adormiți. De asemenea, este simbolul sau realitatea unei prezențe tainice ce chezășuiește comuniunea dorită. Drept aceea, se aprinde lumânare nu doar ca jertfă pentru trebuințele imediate, ci și spre slava lui Dumnezeu și cinstirea celor ce au strălucit prin părtășia din lumina cerească. În limba noastră, poate mai mult decât în altele, noțiunea de lume și lumină se împletesc vrând poate să arate cum cea dintâi este străbătută mereu de cealaltă spre desăvârșire.

După cum arată un mare teolog, prin cuvinte redăm nu numai țesătura de forță și legătura între componentele din cosmos, așa cum se reflectă în conștiința oamenilor și în viața lor îmbogățită prin comuniunea spirituală între ei și cu lumea, ci prin ele vorbim și despre Dumnezeu și lui Dumnezeu. În acest caz, cuvintelor folosite pentru energiile și realitățile din cosmos, așa cum sunt văzute în relațiile lor nesfârșite de rațiunea și simțirea noastră, le adăugăm printr-un adjectiv sau prin folosirea lor articulată, o notă de absolut, de unicitate. Astfel, îi spunem lui Dumnezeu ,,Lumina“, ,,Viața“, ,,Apa vie“, și altele. Pe lângă aceea, facem din ele un uz simbolic, atribuind lui Dumnezeu o calitate pozitivă a lumii sau a omului, dar în înțelesuri care le transcende. Aceasta pentru că Cel ce a creat lumea cu componentele și însușirile ei, trebuie să aibă în Sine ceva care e ca o temelie activă a lor. Dar pentru că temelia aceasta e în același timp negrăit superioară față de însușirile lumii, le spunem acestora simboluri, pentru a arăta atât o anumită corespondență a însușirilor lumii cu însușirile lui Dumnezeu, cât și negrăita superioritate și deosebire a celor din urmă. E un alt mod de transcendere de la lume sau prin lume la Dumnezeu. Dar omul se transcende pe sine nu numai prin înțelegerea inevitabilă a rațiunilor lumii ca date de Dumnezeu, ci și prin conștiința datoriei că trebuie să folosească lucrurile conform rațiunilor lor cunoscute prin rațiunea sa.

O viață la nivelul cerințelor de astăzi, nu se poate desfășura fără izvoarele luminii, atât pe plan material, cât și pe plan spiritual. Între lumină și viață există o legătură învederată, pe care și Evanghelia celei dintâi zile a Praznicului, privind și opera creației, o arată lămurit prin cuvintele: ,, Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o“. O viață îmbunătățită mereu, desigur că, face simțită și o mai mare lumină spre al cărei izvor se îndreaptă ochii sufletești înlesnind vederea celor nevăzute. Este viața în Hristos Domnul Cel Răstignit și Înviat și care chezășuiește dobândirea darurilor celor mai înalte. Sfântul Apostol Pavel mărturisește în acest sens următoarele: ,,M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine“. În ceea ce privește răsplătirea, același confirmă cu proorocul Isaia: ,,Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El“; adăugând de la sine ,,Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar și adâncurile lui Dumnezeu“. Mântuitorul Însuși a fericit pe cei curați cu inima ca pe unii care vor vedea pe Dumnezeu. Curățirea de patimi, iluminarea lăuntrică apropie de Lumina cea neapropiată, Lumina cea mai presus de fire, Lumina adevărului de care dorește fiecare să se împărtășească, în ziua cea neînserată a împărăției lui Hristos, cum intonează imnul Bisericii.

Ucenicul numit și al iubirii, care însuși a arătat că Dumnezeu este iubire, afirmă și următoarele: ,,aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El (adică Iisus Domnul) și v-o vestim: că Dumnezeu este lumină și nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtășire cu El și umblăm în întuneric, mințim și nu săvârșim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtășire unul cu altul și sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curățește pe noi de orice păcat“. În legătură cu această stare, unul dintre Sfinții Părinți ai Bisericii spune: ,,Hristos fiind lumina prin fire, nu are nevoie de lumină ci sădește în noi care suntem creați și în afară de dumnezeire lumina proprie. Comentatorul lămurește că Fiul lui Dumnezeu trebuie să fie apt să comunice lumina și viața infinită dumnezeiască umanității în forme omenești, deci să-și facă proprie umanitatea noastră, fără ca să o desființeze în Sine și fără ca aceasta să rămână închisă față de lumina și de viața dumnezeiască infinită. Într-altă parte, același lămurește următoarele: ,,în creștinism nu omul e înghițit de om, ci cosmosul e transfigurat de om, pentru că e creat de Dumnezeul treimic din care o Persoană se face om pentru veci.

Se afirmă astfel valorile umane și deci persoana umană, că nu e o esență inconștientă supusă unor legi față de care persoanele nu sunt decât apariții trecătoare și fără un sens propriu…omul aspiră la o întâlnire reală cu Dumnezeu; însă la acest dialog nu se poate ridica fără să vină și Dumnezeu, din inițiativa Lui în întâmpinarea omului“. Viersuitorul anonim va zice în legătură cu acestea: ,,Strălucirea dinăuntru // Luminează fața cui // Are al desăvârșirii // Soare-n conștiința lui.“ Poetul va da o imagine mai sensibilă cu versul: ,,Unde sunt frații unde voi // Eu însumi parte în lumină // N-a mai rămas nimic din noi // Sorbiți cu toții în lumină“. Zice Părintele Dumitru Stăniloae: ,,Omul este în lume un pelerin ce înaintează în lumina tot mai clară care iradiază din Cetate, nu un condamnat să se piardă în ea.

Omul viețuiește în lume și în timp, dar e și mai presus de lume și de timp, ridicându-se în acest sens tot mai sus și ridicându-o și pe ea. La moarte se desparte de ea, ducând însă tot ce a câștigat bun din ea sau în chip transparent al ei. Făcând așa, se pregătește ca să-l aibă la înviere din nou cu sine, dar transfigurat. El e o ființă meteorică și duce lumea întreagă spre hotarul între corporalitate și Dumnezeu…Se afirmă aci perspectiva transfigurării cosmosului întreg, ca să nu mai vorbim, de imprimarea credinciosului de faptele bune pe care le-a făcut, dându-I un chip luminos sau de slavă. Împărăția lui Dumnezeu sau a desăvârșitei comuniuni, va însemna comunicarea întreolaltă a tot ce au stare, spre care se pregătesc de aici.“ În lumina Învierii, întreaga trăire creștină primește valori sporite prin însăși tinderea spre lumina nesfârșită. De aceea, cum observa un gânditor, tema luminii și mai ales a celei a Învierii, primește o însemnătate aparte în viața liturgică ortodoxă.

Pe lângă iconografia proprie luminii, ca de pildă cea a Schimbării la față, a coborârii la iad a Mântuitorului sau a Învierii Sale, ea este prezentă în întreaga imnografie a slujbelor zilnice și cu precădere a duminicilor. Se știe că, o grupă de cântări bisericești poartă numele de Luminânde sau în alte limbi Exapostilarii și Svetilne, ca de pildă următoarea: ,,Lumina Ta cea pururea veșnică trimite-o, Hristoase Dumnezeule și luminează ochii cei de taină ai inimii mele…“ sau alta: ,,Soare, Care ai răsărit astăzi din mormânt ca un Mire din cămară și iadul l-ai prădat și moartea ai zdrobit-o, pentru rugăciunile celeia ce Te-a Născut, lumină trimite-ne nouă, lumină care luminează inimile și sufletele, lumină care îndreptează pe toți să umble în cărările poruncilor Tale și în căile păcii.“ Ele fac introducerea la cântarea Laudelor și a Doxologiei Mari, care de obicei se intona la răsăritul soarelui, începând cu cuvintele: ,,Slavă Ție, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina!“ și sfârșind cu ,,Întru lumina Ta vom vedea lumină, tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine.“ Mai redăm și cuprinsul unei cântări mult apreciată a Vecerniei, pentru adâncimea gândirii imnografului: ,,Închinare de seară aducem Ție, Luminii celei neînserate, care la sfârșitul veacurilor, ca într-o oglindă în trup ai strălucit lumii; și până la iad Te-ai pogorât, întunericul cel de acolo l-ai risipit, și lumina Învierii ai arătat-o neamurilor. Dătătorule de lumină, Doamne, mărire Ție!“ E arătată aci întreaga cale a luminii Mântuitorului.

DREPTMĂRITORI CREȘTINI ȘI CREȘTINE,

Sărbătorim cel dintâi Sfinte Paști după înălțarea în rangul de Arhiepiscopie a Eparhiei Aradului, datorită vechimii și importanței ei în viața națională și bisericească a țării. Strălucirea slujbei de atunci săvârșită de ierarhii membri ai Sfântului Sinod al Bisericii noastre, în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, apare în lumina Învierii chezășuitoare pentru drumul pe care clerul și poporul de aci îl are de parcurs în vremea viitoare, cu atât mai mult cu cât anul în curs este consacrat împlinirii unor mari evenimente din viața întregii creștinătăți ca și a celei românești. Astfel amintim cei 1685 de ani de la cel dintâi Sinod Ecumenic sau a toată lumea, când s-a statornicit Simbolul de credință sau Crezul nostru; cei 125 de ani de la dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române ca și 85 de ani de la înființarea Patriarhiei române.

Lumina Învierii lui Hristos a strălucit în evenimentele de atunci prin harul lui Dumnezeu spre luminarea slujitorilor săi. Și ea continuă să lumineze prin decenii și secole făuriri ale Bisericii în slujba lumii doritoare de mântuire. Pentru aceasta mai înălțăm stăruitoare rugăciune către Dumnezeu spre împlinire. Edificatoare în această privință este și rugăciunea pe care Patriarhul Ierusalimului o înalță din fața Sfântului Mormânt în timpul ritualului Sfintei Lumini, în care se spune: ,,pomenim tainele cu totul mântuitoare care într-un chip dumnezeiesc le-ai făcut atât pe pâmânt cât și în adâncuri; de asemenea, te sărbătorim pe Tine lumina cea adevărată care în fiecare an strălucești în cele de desupt și săvârșim arătarea luminii, amintindu-ne că într-un chip nu mai puțin dumnezeiesc, ea strălucește din nou plecând de la Mormânt, închipuind de asemenea, arătarea ce va să fie din milostivirea față de noi…Da, Doamne, după cum în această zi Tu ai făcut să strălucească lumina celor ce sunt în întuneric și în umbra morții, tot așa fă să strălucească astăzi și în inimile noastre lumina Ta cea curată, pentru ca luminați prin ea și încălziți prin credință să Te preamărim pe Tine, unica lumină, care vii din unicul izvor al luminii, ca lumină lină, în veci de veci.“ Într-adevăr, și cântul slujbei de acum glăsuiește: ,,Iisus, Cel ce a apus în mormânt, a răsărit, strălucind mai luminat decât soarele, pe toți credincioșii luminând…“

Fie ca de Sfintele Paști, razele luminii Învierii să pătrundă până în adâncul sufletelor noastre, știind ceea ce învață Sfânta Scriptură că: ,,toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor la Care nu este schimbare sau umbră de mutare.“ Luminatul praznic al Învierii Domnului și timpul următor să-l petrecem cu binecuvântare din lumina cerească a lui Dumnezeu în Treime Sfântă – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Amin.

Al vostru, de tot binele doritor,

† TIMOTEI

Arhiepiscop al Aradului