Fratele meu, fugi de acest foc, căci tu ești praf de pușcă. Și niciodată să îndrăznești să te gândești, nădăjduind în tine, că ești praf de pușcă înmuiat și cu totul plin de apă bună și voință puternică. Nu, nu! Ci gândește-te mai degrabă că ești praf de pușcă uscat și prea uscat și de îndată ce flacăra aceea te va atinge vei lua foc. Niciodată să te bizuiești pe tăria hotărârii tale și pe osârdia pe care o ai ca mai bine să mori decât să superi pe Dumnezeu cu păcatul, deoarece, chiar dacă am încuviința că prin aceasta ești praf de pușcă ud, totuși, prin desele întâlniri și șederi ochi către ochi, flacăra trupului puțin câte puțin usucă umezeala voinței tale bune, și tu însu-ți nu-ți vei da seama cum te vei pomeni aprins de dragostea trupească într-o asemenea măsură, încât vei înceta să te mai rușinezi de oameni și să te mai temi de Dumnezeu, și nu vei mai băga în seamă nici cinstea, nici viața și nici toate chinurile iadului, în dorința ta de a săvârși păcatul.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Războiul nevăzut, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 74-75)